La un an de la descoperirea - sau mai bine zis - reiterarea creantelor comerciale cu Germania de zeci de ani uitate, am ramas dator cititorilor un raspuns diferentiat si un punct de vedere personal, dece statul roman nu se implica in recuperarea soldului. Motivele sunt de doua feluri: exogeno- sistematice si endogeno- folclorice.
Primele le pot dovedi gratiei Bibliotecii de Stat a Bavariei prin accesul pe electronic la arhivele MAE al Germaniei din 1919 pana la ultimele documente descretizate de dupa razboi. “Actele politicii externe ale Germaniei” cu referire la Romanie sunt de-a dreptul un ocean de informatii, recomandari, note, directive si rapoarte pentru o amarata de tara.
Crezand ca o cautare dupa “BNR” imi va genera o lista cu toate documentele relevante pe subiectul “cliring” de la semnarea acordului in 1936 pana la finele razboiului, care o voi putea comunica cu usurinta autoritatilor de la Bucuresti - stangace in cercetarea arhivelor si cu fobii fata de creante, dau intamplator peste negocieri ale Romaniei cu Germania din anii 20 pe o alta tema legata de datorii fata de noi din primul razboi mondial.
Fiecarui cititor interesat ii se releva faptul ca Germania nu ne-a ramas datoare doar odata dupa 1947 cu peste 1 miliard de marci imperiale ci in maniera bunei traditii am rams pagubiti si dupa primul razboi mondial. Pe urma emisiunii neacoperite de lei a Bancii Generale, institutie inzestrata de Berlin din timpul ocupatiei germane, Romania a suferit o pierdere financiara enorma. O suma de aprximativ 5 miliarde de marci imperiale a fost tema multor negocieri a lui Bratianu si Averescu cu partea germana timp de aproape 6 ani dupa cum reiese din materialul analizat. Ultimul si cel mai lamuritor document dateaza din 13 noiembrie 1926 si este o telegrama a respectabilului ministru de externe al Germaniei, Gustav Stresemann, premiat cu p
