Vă rog să priviţi aceste imagini!

E Johnny Hoogerland, ciclist martir în Turul Franţei. În Gazetă aveţi o altă imagine, aceea cu picioarele lui, uneltele cu care mănîncă o pîine, biciuite pînă adînc în carne de sîrmele ghimpate în care a fost aruncat de un dobitoc sinistru, un şofer al France Television. Accidentul e oribil, dar imaginile de pe podium sînt şi mai tari. Hoogerland, pedalînd pînă la finiş cu răni de tranşee, a terminat etapa ca să îmbrace tricoul celui mai bun căţărător pe care şi-l cîştigase deal cu deal în acea zi. A ajuns. Urcă pe podim cu picioarele bandajate. Şi nu se mai poate ţine. Plînge. Plînge de durere, de nervi, de destin, de tot. Era în evadare cînd cretinul a tras de volan şi i-a secerat pe Flecha şi pe el, doi dintre favoriţii la victoria în etapă. Iar o victorie de etapă în Tour înseamnă încă un an în care ai asigurată hrana familiei.

Numărul maşinii era 800. În Turul Franţei sînt peste 1000 de vehicule. Toate fac bani din care trăiesc inclusiv cicliştii. Dar lanţul de iubire şi finanţe a ajuns să rupă firul vieţii. E prea mult. Turul îşi devorează la propriu copiii, precum Cronos. Or, nu despre asta e acest sport. Ciclismul a rămas în esenţă un sport al pămîntului şi nu al zeilor. Frumuseţea lui stă tocmai aerul de circ ambulant care nu dă doi bani pe sportivii corporate ai marilor oraşe. În ciclism se moare, da. Dar nu chiar aşa, stupid şi fără glorie, degeaba. Hoogerland plînge. Nu e un înger, în orice caz nu unul căzut, în ciuda buşiturii. Vrea să trăiasca şi să ierte. Şi ne arată despre ce e e vorba cînd rămîi înăuntrul firescului. Cînd nici un strop sărat care îţi curge din ochi nu e de prisos, nu e trucat, nu e fardat, nu e wrestling, nu e box-tox, nu e fotbal de merde, nu e nimic altceva decît ceea ce trebuie să fie: un om ajuns la capătul lui însuşi. Plînge, dar nu se plînge. O poză splendidă în nenorocirea ei. @