În ciuda dezbaterilor numeroase, fenomenul fondurilor structurale rămâne prea puţin înţeles atât la nivelul aspectelor tehnice dar şi din perspectiva oportunităţilor precum şi a obligaţiilor pe care România şi le-a asumat odată cu intrarea în UE. Criticile fundamentate, realizate profesionist, bazate pe o bună înţelegere a aspectelor tehnice dar şi a celor legate de perspective şi interes naţional, însoţite de eventuale soluţii sau propuneri de îmbunătăţire a procesului sunt bine venite. Dar moda dezbaterilor publice din ultimii ani este prea des dominată de argumente sumare şi subiective, şi în acest domeniu, generează ceva ce am putea numi faimă negativă, care mai curând contribuie la scăderea performanţei decât la o ameliorare a situaţiei.

Utilizarea fondurilor este atât o oportunitate cat şi o obligaţie. Oportunitatea constă în faptul ca aceste fonduri reprezintă o sursă importantă şi esenţială de finanţare pentru dezvoltarea economică şi socială a României. Spuneam intr-un articol anterior ca una din slăbiciunile noastre la nivel de dezvoltare naţională constă în faptul că, în mod tradiţional,după 1989 şi până la nivelul anului 2008, statul a rezervat prea puţin din bugetul public pentru investiţii-dezvoltare, cea mai mare parte a cheltuielilor îndreptându-se către salarii, cheltuieli sociale şi cheltuieli curente. Oportunitatea este evidentă, în sfârşit sume considerabile pot fi îndreptate către dezvoltare. Această oportunitate este accesibilă şi mediului privat ce poate propune proiecte inovative care să contribuie la dezvoltarea companiilor dar şi a resurselor umane şi mediului antreprenorial. În acelaşi timp, intrarea noastră în EU presupune şi obligaţii, printre care şi cele de a face eforturi în vederea reducerii decalajelor economice şi sociale între noi şi restul Europei. Cu alte cuvinte am promis ca ne vom strădui sa îi prindem din urmă.

Cum