Există printre amatorii de sport un mit conform căruia echipe cărora le sunt eliminaţi jucători de pe teren au, contrar aşteptărilor, şanse mari de a juca mai bine, a se mobiliza şi a fi în final învingătoare. Un astfel de mit pare că a inspirat şi modul în care s-a purtat, cel puţin după 1989, dezbaterea publică despre consecinţele migraţiei masive din România. La fel ca în sport, şi în cazul migraţiei e foarte probabil să nu fie însă adevărat. Cel mai adesea, echipele pierd jucători tocmai în momente de criză, când ar fi mai mare nevoie de ei, mai ales dacă sunt dintre cei mai buni. La fel ca în sport, consecinţele migraţiei pentru cei rămaşi pot fi devastatoare îndeosebi dacă cei care pleacă au calităţi şi calificări peste medie, cum pare a se întâmpla. Altfel decât în sport, cei „ieşiţi“ îşi îmbunătăţesc însă, deseori considerabil, opţiunile profesionale şi situaţia materială. În plus, ei au cel puţin teoretic şi opţiunea întoarcerii.

În România, subiectul migraţiei este adus periodic în prim-plan când devine profitabil mediatic („imaginea“ României afectată de criminalitate şi deportări) sau în perioade de criză („fuga“ medicilor, „exodul“ creierelor), în perioade electorale („atragerea“ migranţilor prin fictive recompense financiare) ori după alegeri, în lipsa unor explicaţii sau în pofida lor (votul din străinătate al migranţilor în „necunoştinţă de cauză“). El pare altfel indiferent şi ignorat tocmai când nu ar trebui să fie. Şi poate că nu e exagerat să considerăm că acestă indiferenţă nu a fost întotdeauna nevinovată. Nu trebuie să fim maliţioşi pentru a vedea continuitatea unei anumite atitudini, de la „salamul cu soia“ din 1990, până la votul diasporei pentru „dictatur㓠din 2009. Există probabil încercări necesare şi lăudabile de a gestiona politic situaţia românilor de peste graniţe. Refuzul de a moderniza sistemul de vot şi modul de reprezent