A fost şi meciul lui Bute pentru titlul mondial, care s-a încheiat cu rezultatul aşteptat de o ţară întreagă. Nici nu vreau să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă un pumn norocos al mediarului boxer francez l-ar fi scos din cursă pe Lucian. Din fericire nu s-a întâmplat aşa ceva şi, în lipsa altor evenimente care să le prilejuiască revărsarea de entuziasm, românii mai exuberanţi s-au dus în Piaţa Universităţii să sărbătorească. A fost, dealtfel, prima manifestare de acest gen de la victoria la puncte a lui Băsescu obţinută în faţa celor 322 de şalangeri din Parlament, care vroiau să-i ia centura de preşedinte, dobândită cu transpiraţie şi lacrimi.

Evident că pe marginea acestei întâlniri se poate glasa la nesfârşit, acuzându-se - aşa cum o face ofticosul de Doroftei – maniera comercială în care Bute îşi organizează traseul de campion. Ce este însă anormal în chestia asta? Aşa se face în boxul profesionist: nu te repezi din prima să te baţi cu cel mai tare. Îi iei pe rând şi măreşti treptat bursa. Va veni, probabil o zi, în care Lucian va pierde titlul în faţa unui adversar mai motivat. Asta este viaţa. El, însă, va rămâne cu un titlu pe care l-a apărut cu succes de opt ani.

Atmosfera creată în jurul acestui eveniment are un oarece grad de artificialitate. Boxul nu e un sport la fel de popular ca fotbalul. Performanţa lui Bute este însă una dintre tot mai puţinele care ne aduc bucurii. A fost un eveniment manageriat cu atenţie şi oarecare inteligenţă. Nici faptul că Elena Udrea s-a aşezat călare pe el nu este întâmplător. Cu ce să-şi sporească popularitatea ministrul Dezvoltării? Cu contractele pe ochi frumoşi acordate amicilor politici? Cu telefericul spre nicăieri al lui Ridzi? Cu sala de nataţie fără personal din Câmpina? Nu: Bute a fost calul său câştigător şi a pariat pe el 2 milioane de euro. Bani europeni – zice dânsa, de parcă ar exista mai mul