Poziţionarea elitară, paternalistă şi distant-cinică (ce caracterizează re-colonialismul neoavangardei şi contrazice toată demagogia de PR a curatoarei) emană din această juxtapunere ironică prin care poate fi citit un alt sens al iluminismului, relevant pentru cultura populară actuală, acela al Bienalei ca structură gen „Illuminati“, care promovează, sub diverse acţiuni şi retorici, interesele unei facţiuni oculte globale, a iniţiaţilor în iţele ce leagă banul şi arta. În rest, Pavilionul Central ori reiterează nume mari şi obosite ale artei contemporane (Sigmar Polke etc.), cu lucrări (extrem de puţine picturi, încă un motiv de a considera afişarea lui Tintoretto drept o amăgire) pre-existente şi răs-văzute, care nu contribuie cu nimic la ideea iluminării (valori sigure, ei contribuie la orice idee în general şi la nici o idee în special), ori transbordează integral expoziţii recente de succes, precum aceea din primăvară a lui Cindy Sherman, de la galeria Sprüth Magers din Londra. Acestora le adaugă mai multe nume de artişti relativ tineri, scoşi prin luminatorul Bienalei ca să pară mai mari când sunt priviţi dinspre piaţa de artă.

A doua parte a ILLUMInations, cea din Arsenale, la fel de fadă şi de aglomerată ca şi aceea din Giardini, reuşeşte să reducă la ineficacitate şi singurele două lucrări care au de-a face profund cu iluminarea, tehnic şi conceptual vorbind. La intrare se trece pur şi simplu pe lângă cvasinvizibila lucrare a lui Martin Creed, lumina ce se stinge şi se aprinde succesiv (Premiul Turner, 2001).

Lucrarea e inobservabilă, deşi minimalismul ei ce suspendă, sadic, atribuirea automată de conţinuturi „politice“ (reflex ce face ravagii în arta actuală) ar fi putut deveni cheia de boltă a unui discurs despre iluminare ca pledoarie anticonţinut, ca sens de liber arbitru dat unui gest în stare pură, eliberat de orice apăsare formală, idea