De la începutul civilizaţiei umane, capacitatea de a memora a fost recunoscută de minţile luminate drept una dintre trăsăturile cheie ce definesc omul. În mitologia greacă, memoria era personificată de zeiţa Mnemosina, mama celor nouă muze ce stau la originea cunoaşterii manifestate prin arte. Astfel, gânditorii greci recunoşteau rolul esenţial pe care memoria îl juca în definirea umanităţii.
Memoria a continuat să considerată manifestare a divinului şi în creştinism, fiind descrisă de marele filozof Augustin de Hipona ca esenţă a sufletului. Cu timpul, însă, memoria şi-a pierdut atributele divine, iar în vremurile recente tehnologia preia din ce în ce mai multe sarcini Încă din antichitate, oamenii au privit cu temere şi scepticism efectul pe care tehnologiile noi îl au asupra memoriei. În unul din celebrele dialoguri ale lui Platon, Phaidros, Socrate povesteşte cum zeul egiptean Theuth, considerat în mitologia locală inventatorul alfabetului, încearcă să-l convingă pe regele Egiptului, Thamus, să răspândească arta scrisului printre egipteni. Argumentând în favoarea acestei noi tehnologii, Theuth susţine că "stiinţa aceasta îi va face pe egipteni mai înţelepţi şi mai cu ţinere de minte; găsit a fost leacul uitării şi, deopotrivă, al neştiinţei". Regele Thamus contestă însă beneficiile pe care Theuth le pretinde: "scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de minte; punându-şi credinţa în scris, oamenii îşi vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, şi nu dinlăuntru, prin cauză proprie. Leacul pe care l-ai găsit tu nu e făcut să învârtoşeze ţinerea de minte, ci doar readucerea aminte". Această pildă reflectă ceea ce gândea Socrate: tehnologia alfabetului schimbă mintea omului într-un mod negativ, substituirea amintirilor cu simboluri exterioare fiind un proces care afectează gândirea, făcând-o
