Negociem cu o corporaţie aşezată tentacular peste Europa, aşa încât poate controla preţul gazului pe continent. În clubul european, cotaţiile gazului nu se afişează la burse, aşa cum se petrec lucrurile în piaţa americană, ci se negociază, individual, cu o casă de negoţ a Gazprom sau cu una dintre companiile distribuitoare în care gigantul rus este partener. România, de pildă, nu cumpără gazul direct de la Gazprom, ci de la două asemenea companii de distribuţie, plătind astfel un preţ în care intră şi cota de profit a acestora. Europa importa de la Gazprom ceva mai mult de un sfert din nevoile sale de consum. Este însă de aşteptat ca Gazprom să-şi mărească livrările către Europa. Criza din Libia a tăiat livrările de gaz lichefiat către continentul european, iar Gazprom a sărit în acţiune şi a acoperit diferenţa. În primele cinci luni ale acestui an, volumul de gaze vândut în Europa de Gazprom a crescut cu 12%. Intenţia anunţată a Germaniei de a abandona energia nucleară va mări necesarul de gaze naturale al ţării, ceea ce, evident, va majora şi importurile sale de gaze din Rusia.
Negociem deci cu o companie care face cărţile în Europa şi îşi extinde operaţiunile. Întrucât în Europa cotaţiile gazului nu sunt jucate pe pieţele financiare, evoluţia preţurilor depinde de Gazprom. Şeful Gazprom, Alexei Miller, anunţă unele perspective pentru viitor, să ştie clienţii cum să-şi facă socotelile. Astfel, el a estimat că, în decembrie, preţul gazului plătit de partenerii europeni care au contracte pe termen lung va ajunge la 500 de dolari pe mia de metri cubi. Înţelegem şi din această declaraţie că un contract pe termen lung cu Gazprom nu bate în cuie vreun preţ, ci o cantitate de gaz care urmează să fie livrată. Un aranjament asemănător cu dobânda variabilă la credite. Deci este greu de crezut că România va putea obţine vreun preţ sub cel european în vreun acord cu
