Avem înrădăcinată ideea că statul ar trebui să fie cel care să ne asigure gratuit servicii medicale, că trebuie să aibă grijă de noi atunci când suntem bolnavi, însă, pentru acest sistem de sănătate universal, plătim mai mult decât credem că plătim şi primim mult mai puţin decât am avea nevoie. În acelaşi timp, blamăm sistemul sanitar, spunem că suntem dispuşi să plătim oricât pentru sănătatea noastră şi în niciun moment nu considerăm modul în care este sistemul de sănătate organizat ca fiind bucăţică cu bucăţică desprins din socialism.
Un sistem de sănătate universal, precum cel din ţara noastră, se referă la un sistem controlat de stat care are menirea de a asigura că fiecare cetăţean are acces la serviciile medicale de care are nevoie. Acest tip de sistem diferă de la o ţară la alta şi mai poartă numele şi de medicină socialistă.
Problemele unui astfel de sistem care ar trebui să ofere asistenţă medicală universală încep în momentul în care statul nu mai are bani pentru a-l întreţine, pentru a-l moderniza, pentru a-şi plăti salariaţii sau pentru a cumpăra medicamente sau aparatură.
Toate acestea duc la o scădere a calităţii serviciilor oferite, iar statul face tot ce îi stă în putinţă pentru a obţine finanţările necesare, prin decizii care până la urmă au efecte negative tot asupra populaţiei.
Unii oponenţi ai sistemului sanitar universal argumentează faptul că statul deţine monopolul serviciilor medicale şi că acest sistem nu aparţine unei pieţe libere şi determină o scădere a calităţii lui. Astfel, lipsa unei competiţii reale face ca serviciile oferite de stat să fie singurele pe care pacienţii pot să le acceseze.
Pe lângă toate acestea se mai adaugă şi nevoile din ce în ce mai mari ale oamenilor, în contextul în care populaţia este îmbătrânită, iar costurile pentru a menţine un nivel de sănătate sunt în creştere.
Din ace
