Nu-mi place să dau exemplu păţanii personale, dar de data asta cred că am una ilustrativă pentru problema românească, mai general, pe care vreau s-o ridic. Sursa: EVZ
Mă întorceam vineri de la Sofia şi, după traversarea paraditului pod peste Dunăre, mă opreşte poliţia cu radarul pe şoseaua Prieteniei din Giurgiu. Viteza incriminată: 61 km/oră. Acuma, pentru culoare locală, trebuie descrise "împrejurările faptei" (aşa se zice la Poliţie, nu?): asta e o şosea la marginea oraşului, cu două benzi pe sens, parte din tranzitul obligatoriu spre Bulgaria.
La ceas liniştit de seară, zăboveau acolo două echipaje de rutieră, între care maşina MAI 13882 şi agentul Mircea Tumac, cu care am avut discuţia de rigoare.
Echipajele nu stăteau nici un pic mai la vale, în intersecţia de pe centură, unde se îmbulibăşeau TIR-uri ieşind din vamă şi ar fi trebuit dirijate. Nici spre Bucureşti, pe DN 5, unde au început lucrări de reabilitare, cu îngustări şi cozi.
Nici în punctele fierbinţi din judeţ unde se înregistrează accidente din cauza vitezei. Presupun că dl comisar şef Marian Popescu, şeful Poliţiei Rutiere Giurgiu, are o listă cu aceste puncte roşii, de care între timp am făcut şi eu rost. Nu, ele stăteau lejer în umbra pomilor ce mărginesc baza sportivă, pe o şosea lată şi semi-pustie, fără şcoală sau alt motiv de aglomerare, unde nu s-a produs în ultimul an nici un eveniment rutier notabil, afară de răsturnarea unei căruţe cu fier vechi.
Ce mă interesează nu e sancţiunea mea (minoră, ca şi contravenţia, aşa că n-o să pierd vremea să contest de vreme ce formal agentul Tumac şi şefii săi sunt acoperiţi de regulament). Doar îmi imaginam că am fi la o discuţie TV cu dl. comisar şef Popescu din Giurgiu, am face împreună o listă de priorităţi pentru serviciul său şi parcă văd cum ar începe dânsul să se vaite ce greu e să le îndeplinească: nu are oameni; munca î
