Este greu să nu sesizezi, dincolo de aluzia politică, regretul premierului Boc cuprins în fraza „Râd toţi europenii de preţul la care fosta guvernare a vândut Petrom!”.
Probabil că şeful guvernului a privit cu jind în ultimii ani la performanţele Poloniei, singura ţară europeană cu creştere economică pe vârful crizei. Nu e niciun secret, una din explicaţiile succesului polonez este aceea că statul are o participaţie uriaşă în economia locală. Timp de 10 ani înainte de criză, Polonia era criticată intens în special pentru întârzierea privatizărilor. PGE, PGNiG, PKN-Orlen şi multe alte companii de stat din domenii strategice, uneori monopoluri, au întârziat privatizările sau au făcut privatizări parţiale, de obicei prin listări la bursă.
Una peste alta, îndrăznesc să spun că totul a fost o întâmplare. Liderii polonezi nu ştiau că va veni o criză globală şi nu s-au pregătit special pentru asta. Privatizările au întârziat din cauze absolut obişnuite în această parte a Europei.
Scandalurile de corupţie s-au ţinut lanţ (vezi Orlengate), ezitările motivate de existenţa unei foarte puternice şi influente camarile a directorilor de companii de stat au fost numeroase. Puţin important, se pare, având în vedere că, paradoxal, din foarte multe rele a rezultat, ca-n matematică unde minus cu minus dă plus, o chestie foarte bună, creşterea în criză.
Iar Emil Boc pare să fi învăţat bine lecţia involuntară predată de polonezi. Declară că „Pe câteva domenii strategice trebuie ca statul să păstreze un cuvânt greu de spus ca să poată face faţă în condiţii de criză”. Foarte frumos şi foarte ardelenesc. Ne facem sanie vara, deci. Doar că, pentru ca raţionamentul să funcţioneze lipseşte un ingredient important: o nouă criză de magnitudinea celei care încă nu s-a încheiat de tot. Ştie premierul ceva ce nu ştim noi? Are informaţii precise că urmează încă o recesiu
