Nimic nu se poate compara cu imensele nedreptăţi ale vechiului sistem. Cred că nici măcar nu bănuim câte destine s-au distrus astfel

Emoţii şi lacrimi. Cu bucurie sau cu dezamăgire, ieri, absolvenţii de clasa a VIII-a au mai încheiat un episod din viaţă. Unora li s-a împlinit visul, au fost admişi exact unde şi-au dorit, altora, dimpotrivă, li s-au năruit speranţele.

Mă întorc în timp şi mă văd pe mine, copilă, în faţa listelor. Plâng. Sunt nemulţumită de rezultat, deşi fusesem admisă exact la liceul şi specializarea pentru care optasem. Nota însă era sub aşteptări. Eram conştientă că puteam mai mult, că unele dintre subiectele pe care le ratasem fuseseră floare la ureche. Eram sigură că meritam mai mult. M-am retras din mulţime căutând vinovaţii. Acasă, oricum trebuia să dau nişte explicaţii.

Mă văd apoi, aşezată sub un copac, în curtea - ce mi se părea imensă - a liceului. Monumentala clădire mă copleşea, mulţimea de străini la care priveam buimacă, de asemenea. Am înţeles în acel moment, că în ciuda sutelor de ore pe care le petrecusem învăţând română şi matematică, psihic nu fusesem absolut deloc pregătită să fac faţă acelui examen, acelui moment. Ştiu doar că mă simţeam foarte singură, cumva abandonată, exact cum mă simţisem şi în cele două zile în care susţinusem probele - mama nici măcar nu îndrăznise să îşi roage şeful să o învoiască, oricum doar copiii lor contau, restul trebuia căliţi.

Acum mi se pare logic ce mi se întâmpla, atunci însă...

Venită dintr-o şcoală de cartier, în care toată lumea cunoştea pe toată lumea, în care oricând găseai un cunoscut să te ajute, să te încurajeze, să-ţi zâmbească, aruncată în mulţimea aceea străină, nepăsătoare la zbuciumul meu, era normal să fiu atât de speriată. Venită din cartierul meu muncitoresc, cu case umile, era normal să mă simt copleşită de acea clădire impo