Nu-mi amintesc de când îl ştiu. Cred că dintotdeauna. Omul pe care nu-l puteai vedea nici de departe fără să râzi. Se însurase el pe la douăzeci de ani, dar nu pentru mult timp. Prietenii lui au rezistat mai mult, majoritatea şi astăzi, au făcut copii, iar el s-a izolat cumva de ei. Nu şi de copii, asta pentru că sora lui l-a făcut unchi de patru ori, iar ăia mici l-au iubit poate mai mult decât pe părinţii lor. Poate exagerez, eram şi eu copil atunci, dar aşa părea.
Eram vreo treizeci şi noi, copiii prietenilor lui. Duminicile şi vacanţele ne întâlneau pe toţi la ţară. Acasă. Când ne-am făcut mai mari, aveam grijă să ne găsim în fiecare seară câte un loc unde să dansăm. Dar cum toţi veneam la bunici, i-am excedat destul de repede. Atunci a apărut el. Ne-a spus că putem veni oricând vrem la el acasă, iar noi i-am zis, nu ştiu de ce, Naşu.
Aşa a început un fel de şcoală. Ca nicio alta. În prima seară ne-a lăsat cu muzica noastră şi cu dansul şi stătea pe o canapea oarecum absent. Nu ne venea să credem: nu trebuia să dăm muzica mai încet, nu se uita nimeni la ceas. A doua seară abia aşteptam să ajungem iar la el. Ne-a primit zâmbind. Lângă el, un magnetofon, benzi, un pick-up şi un munte de viniluri. Noi, muţi.
Aşa. Ia aşezaţi-vă care pe unde găsiţi. Ăştia sunt Led Zeppelin, iar ceilalţi, Creedence Clearwater Revival. Dar mai bine vă iau de la Beatles, că vă văd înnebuniţi după dans. Sau nu. Întâi D’yer Mak’er, e mai bine aşa. Vă place?
Şcoala asta de iarnă şi de vară a durat multă vreme. A venit apoi rândul cărţilor fiindcă Naşu era foarte curios ce şi de ce ne place. N-am cum să uit vreodată conversaţiile lungi dintre el şi nea Costel de la farmacie pe tema generaţiei ‘60 în literatura noastră; doar mai avea omul şi musafiri în afară de noi, deşi nu mai puteam fi numiţi astfel, că eram nelipsiţi. Naşu nu se plictisea niciodată, nu avea reguli
