Saramago e prea mare ca să mă apuc eu de omagieri. Vă spun doar că a apărut Ultimul caiet, cu textele scrise pentru blog (şi nu numai) în ultimul an al vieţii. Nu a avut chef de pauză nici o clipă. Tot în ultimii ani a proiectat şi două romane (a şi scris unul, “Cain”, şi va apărea la noi tot anul ăsta, am înţeles).

Am selectat notaţiile din două zile consecutive, despre Berlusconi (a avut o luptă totală cu premierul italian, a refuzat şi să mai apară la o editură din Italia care-i aparţinea acestuia din urmă) şi despre stânga mondială faţă cu Obama, o foarte interesantă problematizare a noilor simboluri politice.

Umberto Eco scrie în prefaţă că Saramago e bătăios pe blog, se ceartă cu lumea, nu are chef de nuanţe. Dar scriitorul portughez a înţeles (ce ştie şi Eco de altfel, că doar are rubrică săptămînală într-o revistă italiană de zeci de ani) o chestie esenţială: nu te poţi preface că trăieşti, aşa cum nu te poţi preface că scrii. Saramago trăia din scris. Prin metaforă, utopie, pamflet, simbol, romane minunate sau blog agresiv, prin ce pică la îndemînă. Trăia din scris şi nu la partea materială mă refer, ci la vigoarea cu care atacă problemele zilei de la autostrăzile în exces ale unei Portugalii care cheltuie isteric fonduri europene doar pentru că sînt acolo (vă sună cunoscut?), pînă la meditaţii asupra vieţii unor artişti dragi.

Iată textele pe care le-am ales:

Articolul de faţă, chiar cu titlul ăsta, a fost publicat ieri în ziarul spaniol El País, care mi-l ceruse în mod expres. Având în vedere că pe acest blog am făcut unele comentarii despre grozăviile prim-ministrului italian, ar fi ciudat să nu pun textul şi aici. Vor mai fi şi altele în viitor, cu siguranţă, din moment ce Berlusconi nu va renunţa la ceea ce este şi la ce face. Şi nici eu.

Chestia Berlusconi

Nu văd ce alt nume i-aş putea d