Din ce ar trebui să fie făcut, mai bine zis. Nu un preşedinte de club. Nici de asociaţie de locatari. Nici de bancă. Nici de fundaţie. Nici de cooperativă meşteşugărească. Un preşedinte de ţară. Despre aşa ceva vorbesc! Nu preşedintele Americii. Nici al Rusiei. Nici al Nigeriei. Nici al Albaniei. Nici măcar al... Norvegiei, în ciuda simpatiei de care se bucură acesta pe meleagurile noastre! Pe preşedintele României îl am în vedere. E singurul de care îmi pasă cu adevărat, având totodată pretenţia de a-i păsa şi dumnealui de mine. Nu cine ştie ce, o picătură, acolo, deoarece, ştiind cât suntem de mulţi, mă gândesc să ajungă pentru toţi! Eu m-aş declara mulţumit cu picătura ce mi se cuvine dacă preşedintelui i-ar păsa. Şi sunt convins că i-ar păsa dacă, între altele, ar fi făcut din credinţa că poţi trăi fără dragostea celorlalţi faţă de tine, dar nu şi fără dragostea ta faţă de ceilalţi.
După care, din paşi care să nu-ţi fie mai înceţi decât gândurile. Din gânduri care să ţină pasul cu bătăile inimii. Din inimă care să nu bată festiv în trei culori, ci numai în culoarea sângelui. A sângelui de toate culorile însă. Apoi, din tăceri care să însemne mai mult decât un milion de cuvinte. Şi din cuvinte care să vorbească mai expresiv ca tăcerea. Şi care să se facă auzite şi după ce au tăcut. Din îndoieli şi un gram, două de tristeţe. Din lacrimi, dar nu din cele de operetă, care sunt specialitatea actualului preşedinte, ci lacrimi care să se ruşineze să iasă în public. Chiar dacă nu este trecut în Constituţie, preşedintele are dreptul fundamental de a plânge, se găsesc întotdeauna motive, însă văzut doar de ochii săi, nu de alţii! Cu râsul este altceva. Dacă nu se poate stăpâni, poate să şi râdă până la urmă. În văzul întregii lumii. Dar nu de ea, de lume, şi, cu atât mai puţin, de plânsul ei.
Trebuie făcut şi din înfrângeri preşedintele. N-a existat n
