Târgu-Mureş, septembrie 1944. O atmosferă dezolantă, încărcată de teamă şi încordare. Noaptea mai ales, pe străzile oraşului se perindau dezertori din diferite armate, deţinuţi evadaţi sau eliberaţi din puşcării, precum şi puţinii supravieţuitori ai lagărelor de exterminare sau refugiaţi români întorşi la vetrele lor. Chiar şi şapte militari sovietici abandonaţi de trupele maghiare şi germane în retragere se mai găseau în viaţă în Hotelul “Ardealul” din Târgu-Mureş. În acest furnicar pestriţ de oameni de diferite etnii, viaţa fiecăruia dintre cei rămaşi atârna uneori de un simplu denunţ sau de bunăvoinţa unor “iluştri anonimi”.

Şantajul sovietic

Ajunşi peste noapte în poziţii cheie aceşti anonimi până mai ieri, erau cei care aveau drept de viaţă şi de moarte. Ei erau ajutaţi şi de “colaboratori” ai organelor de informaţii sovietice care, în unele ocazii, nu se sfiau să îşi declare pe faţă această calitate. Din mândrie sau poate din prostie, cine poate ştii? Uneori, între sublim şi ridicol nu este decât un singur pas. Această atmosferă apăsătoare era amplificată şi de situaţia în care se găsea Ardealul de Nord a cărui retrocedare firească către autorităţile române rămânea o problemă incertă. Administraţia română în Târgu-Mureş şi în împrejurimi nu putea fi reinstalată încă pe deplin deoarece autorităţile militare sovietice nu agreau – la acel moment – această idee. De fapt, era şi un pic de şantaj din partea sovieticilor faţă de români. Relaţiile interetnice în zonă erau deosebit de sensibile şi datorită faptului că maghiarii se aşteptau la unele represalii din partea românilor şi evreilor. În această conjunctură tensionată, au început să se manifeste legal primele celule comuniste autohtone, dar tot atunci au avut loc şi primele “reglări de conturi” în stil bolşevic.

Gardiştii populari, incompetenţi şi agramaţi

Pentru apărarea intereselor