Nu ştiu de ce minciuna e mai atractivă decât adevărul şi de ce orice zvon, cu cât e mai gogonat, cu atât e mai credibil.

În copilărie am auzit şi eu, ca toţi copiii, povestea cu moşul care urma să mă vâre-n sac. La ţară, la bunici, pericolul era ţiganul spoitor. Când, prin 1970, a circulat un zvon cu răpiri de copii, avea deja cu o componentă sado-masochisto-economică. Gâgâlicile erau schilodite şi puse la cerşit. Mai ţine minte cineva povestea cu pastilele lui Ştefănescu, alchimistul vinurilor? Toată România băuse de la el. Ţara noastră a fost dintotdeauna ţara zvonurilor. Tradiţia furniza întotdeauna martori serioşi, gata să jure pe viaţa lor că văzuseră cu propriii ochi îngrozitoarele fapte.

„Viralul" actual care a cuprins Bucureştii nu e altceva decât, într-o nouă prezentare, geniul financiar al lui Ioan Stoica, acela care înmulţea banii la „Caritas", cutremurul de mâine care va spulbera oraşul de pe suprafaţa Pământului sau, pe o scenă foarte-ndepărtată, sfârşitul lumii, prezis de un pastor escroc. Nu contează că nu e adevărat. Adevărul nu interesează pe nimeni. Oamenii cred de fiecare dată, cu sfinţenie, bazaconiile, investesc în ele energie, se revoltă şi se mobilizează exemplar. Le transmit din gură-n gură, pe principiul zvonerului şi răspândacului, îmbogăţindu-le cu amănunte înfiorătoare. Dacă eşti slab de înger, ai să vezi cu ochii minţii copilaşul cu sutele de lei în palmă, cu branula-nfiptă-n mână, năuc şi cu o cicatrice înfiorătoare. Acolo e dovada irefutabilă că i-au fost extrase organele preţioase, valorând greutatea lor în aur. În numele acestor zvonuri, odinioară, au fost posibile pogromuri şi linşări. Orice fir de logică, orice fărâmă de bun-simţ erau aneantizate, iar omul redevenea fiara crudă dinainte de civilizaţie. Inconştientul colectiv neadormit naşte monştri. De fapt, la mijloc e o neîncredere profundă în instituţiile, în sol