După prologul admiterii la liceu şi intriga bacalaureatului, urmează actul trei al tragicomediei: titularizarea dascălilor. În care suplinitorii care îşi doresc să predea sunt rotiţi pe la catedre în fiecare an, sau la fiecare semestru, sau de câte ori s-o îndura inspectoratul de ei.
Suplinitorii o fac în speranţa că poate vor avea, undeva în judeţul ăsta, câteva ore de predat unor copii care au nevoie de ei. Se duc acolo unde nu calcă nici un pilos care şi-a aranjat postul cu şeful de comisie-directorul-inspectorul.
An de an, suplinitorii sunt puşi să dea examen, să demonstreze – ca nimeni alţii în vreo branşă – că sunt capabili să profeseze. Dau testare serioasă din toată materia pe care nu vor ajunge niciodată s-o predea elevilor. Căci examenele nu se dau doar pentru licee bune, ci şi pentru junghiuri de şcoli fără apă la robinet, canalizare sau grup sanitar.
Uneori nici aici nu sunt scoase la concurs posturile pentru titularizare, deşi acestea există, titularii s-au pensionat ori au murit, iar şcoala are nevoie ca de aer de profesori proprii. Inspectoratul are o temere pe post de explicaţie: „Şi dacă se schimbă din nou legea şi noi n-avem destule posturi pentru titulari? Sau dacă se desfiinţează clase şi rămânem cu profesorii fără catedre?“. Orele puse astfel la păstrare sunt numai bune de jonglat cu ele.
La efectul asupra elevilor cine se mai gândeşte? Starea de incertitudine în care bălteşte învăţământul este dăunător în principal copiilor, care spre zăpăcirea lor completă azi învaţă o materie cu o dascăl, mâine cu altul, iar poimâine – nu se mai ştie.
Ca să-şi facă o normă didactică, oameni cu carte mai multă decât primarul și consilierii la un loc ajung să facă naveta în trei-patru colţuri de judeţ pentru un salariu minimal. Asta în timp ce destui titulari blazaţi zac la catedră, plictisiţi de materie, de cancelarie, de clas
