Adâncirea crizei datoriilor suverane a Greciei şi pericolul tot mai clar definit al contaminării către state mai importante din zona euro cum ar fi Spania şi Italia a adus din nou în discuţie la nivelul autorităţilor din Uniunea Europeană problematica găsirii unor soluţii pentru ieşirea din impas. Criza îşi caută aşadar rezolvarea de la cei care nu au fost în stare să o prevadă sau chiar au stat la originea ei. Din păcate, în statele dezvoltate, de trei ani de la cutremurătorul 2008, factorii de decizie persistă în aceeaşi eroare: aceea de a soluţiona o criză a datoriilor în exces adăugând încă şi mai mult credit peste datoria veche.
Fie că erau libertarieni sau georgişti, fie că se revendicau de la Minsky sau erau pur şi simplu oameni de piaţă care priveau realitatea în faţă, cei care au prezis criza sunt aceia care au putut descifra natura acesteia: o criză a datoriilor. Toate politicile de stimulare fiscală şi monetară promovate în ultimii ani în ţările industrializate, dar şi aiurea, au ignorat această realitate, încercând cu disperare să menţină datoria în sistem.
Politicile de bailout trecând peste orice barieră a hazardului moral, naţionalizările mai mult sau mai puţin mascate, injecţiile monetare deşănţate, programele guvernamentale venite în ajutorul industriilor şi companiilor care ar fi trebuit să se ajusteze au reprezentat principala linie de front a aşa-numitei "lupte" împotriva crizei. Realitatea este însă aceea că datoriile nu dispar pur şi simplu, iar dacă investitorii s-au speriat în 2007 şi 2008 de volumul şi proporţia lor, cu atât mai mult o vor face în anii următori pe măsură ce acestea continuă să se adune.
Soluţia crizei este însă chiar criza! Este evidenţa care se impune, dar care este ignorată de factorii de decizie care încearcă metode desprinse din ficţiunea pură pentru a împiedica un proces care ar urma doar o cale natur
