Privesc imaginea lui Cornel Fu­ga­ru pe televizor, îl văd cântând ca de obicei cântece de suflet, inter­pre­tate de astă dată cu părul nins şi mi se face pielea de găină. A mu­rit nu numai un mare artist, un ma­re român, a murit un om cum­se­cade. Mi se face pielea de găină de sensibilitate, pentru că asta stârnea el prin cântecele lui, toate cântecele care pătrundeau până în cele mai mici unghere ale inimii. Mi se face pielea de găină de sensibilitate în faţa zâmbetului blând al acestui artist care niciodată n-a făcut fiţe, niciodată nu şi-a bombat pieptul, a fost întotdeauna cald şi apropiat cu românii din jur.

Într-o pe­rioadă în care ne-a adus la sta­rea de greaţă sumedenia de kitschuri, de fandosite orfane de circumvoluţiuni doldora de material de plastic în ţâţe, care sunt de­ranjate de românii care întorc pri­virea după ele, fiindcă, cred ele, că sunt staruri, sunt nişte caricaturi pline de hachiţe şi cu creaţia la nivelul gândacului de bucătărie. L-am văzut pe Fugaru stând de vorbă pe îndelete pe trotuar cu câte 2-3 români care îl salutau şi că­rora el li se oferea ca partener de taifas românesc cald şi prietenos. Să nu uităm că el a ţinut mereu în ini­ma publicului cântece de re­fe­rinţă, de temelie, le-a pus şi pe ritmuri mai vioaie făcându-le să fie fre­donate chiar de tineret.

De exemplu, compoziţiile interpreta­te de trupa lui „Sincron”, „Ducea, du­cea rufele la rău”, „Pe lângă plo­pii fără soţ”, „Alunelul”. Erau cân­tece care reprezintă hematiile din sângele nostru românesc pe care Fugaru cu trupa lui le cânta pe stadioane sau în sălile polivalente în faţa a mii de spectatori care plecau noaptea fredonându-le. Şi să nu ui­tăm că splendida melodie cân­tată magistral de Monica Anghel cu care a luat un premiu inter­na­ţio­nal, ei bine melodia de suflet „Am ales nemărginirea” era compusă tot de Fugaru şi de soţia lui, Mirela Voiculescu Fugaru