Privesc imaginea lui Cornel Fugaru pe televizor, îl văd cântând ca de obicei cântece de suflet, interpretate de astă dată cu părul nins şi mi se face pielea de găină. A murit nu numai un mare artist, un mare român, a murit un om cumsecade. Mi se face pielea de găină de sensibilitate, pentru că asta stârnea el prin cântecele lui, toate cântecele care pătrundeau până în cele mai mici unghere ale inimii. Mi se face pielea de găină de sensibilitate în faţa zâmbetului blând al acestui artist care niciodată n-a făcut fiţe, niciodată nu şi-a bombat pieptul, a fost întotdeauna cald şi apropiat cu românii din jur.
Într-o perioadă în care ne-a adus la starea de greaţă sumedenia de kitschuri, de fandosite orfane de circumvoluţiuni doldora de material de plastic în ţâţe, care sunt deranjate de românii care întorc privirea după ele, fiindcă, cred ele, că sunt staruri, sunt nişte caricaturi pline de hachiţe şi cu creaţia la nivelul gândacului de bucătărie. L-am văzut pe Fugaru stând de vorbă pe îndelete pe trotuar cu câte 2-3 români care îl salutau şi cărora el li se oferea ca partener de taifas românesc cald şi prietenos. Să nu uităm că el a ţinut mereu în inima publicului cântece de referinţă, de temelie, le-a pus şi pe ritmuri mai vioaie făcându-le să fie fredonate chiar de tineret.
De exemplu, compoziţiile interpretate de trupa lui „Sincron”, „Ducea, ducea rufele la rău”, „Pe lângă plopii fără soţ”, „Alunelul”. Erau cântece care reprezintă hematiile din sângele nostru românesc pe care Fugaru cu trupa lui le cânta pe stadioane sau în sălile polivalente în faţa a mii de spectatori care plecau noaptea fredonându-le. Şi să nu uităm că splendida melodie cântată magistral de Monica Anghel cu care a luat un premiu internaţional, ei bine melodia de suflet „Am ales nemărginirea” era compusă tot de Fugaru şi de soţia lui, Mirela Voiculescu Fugaru
