Casa cu flori, strada Speranţei, la parter... Ba strada Şcoalei, la etaj... Fiindcă „poemele fac lucrurile să se întâmple". Aşadar, Speranţa şi Şcoala îşi păstrează rostul.
Fie şi în căldura estivală a centrului de Bucureşti, la orele serii, când soarele nu prea lasă îngheţata să zacă mult prin cupe, iar tocurile se pierd în asfaltul încins. O gazdă - Viorel Ivanciuc -, living de veche casă boierească şi un ceas de elită, adică de poezie, fiindcă esenţele tari iradiază din incinte mici. Altfel spus: „Privilegiul frumuseţii. Cea din urmă aristocraţie a Americii democrate." O spunea, încă de acum patruzeci şi opt de ani, Leonard Cohen. Şi e valabil pentru orice societate normală, în care elita devine un soi de centru al balanţei între hipertrofierea interesului bancar şi excesul de iritare socială. Iar actul de reconstrucţie a elitei începe să pară cel mai revoluţionar gest al prezentului, în răspăr cu toţi şi cu toate.
Poate de asta s-au hotărât şi regizoarea Mona Gavrilaş, şi actriţa Diana Giubernea să transforme livingul biroului de avocatură de pe strada Şcoalei într-un spaţiu al conspiraţiei de catifea pentru spectacolul „Iubitul meu... Leonard", după poemele lui Leonard Cohen. Spectacol de familie, de cameră (la propriu), de mic grup de iniţiaţi şi iniţiabili, în resonorizarea românească operată de Şerban Foarţă şi Cristina Cheversan. Cu siguranţă, asemenea spaţii susţin mai repede aura necesară, totuşi, rostirii poetice, acelui minim de magie existent fie şi în cea mai directă retorică poematică. În definitiv, există două opţiuni posibile: spectacolul de poezie neteatralizat, al cărui model foarte cunoscut e cel al spunerilor (nimic peiorativ aici) din textele eminesciene ale lui Ion Caramitru (cu sau fără Dan Grigore & friends), şi cel teatralizat, cum propusese acum nişte ani buni PRO TV-ul serialul (tot eminescian) „Proezia" (păcat de
