În 1947 arhitectul GM Cantacuzino scria ‘“nicăieri în lume Statul nu este mai puţin prezent în oraş decât în cele româneşti”. Verdictul lui Cantacuzino cade nemilos şi sugerează în acelaşi timp o anumită aşteptare că noul stat socialist se va apleca cu atenţie asupra problemei reconstrucţiei urbane. Această aşteptare continuă visele şi planurile din a doua jumătate a secolului 19 şi prima jumătate a secolului 20, speranţele şi eforturile construirii unei Românii moderne , europene. România Unită, odată cu modernizarea administrativă şi a modelului de guvernare, încerca modernizarea oraşului romanesc. Apar acum edificii noi şi reprezentative cu o arhitectură europenizată , străzile podite cu lemn sau pământ devin de piatră sau asfalt, oraşul intră într-o nouă epocă a mobilităţii şi dezvoltării odată cu transportul public dar şi a altor facilităţi pe care revoluţia industrială le integrase de mult în viata oraşelor vest-europene. Cu toate acestea, în 1947, procesul modernizării este departe de a se fi încheiat iar distrugerile războiului aduc o sarcină în plus în sensul reconstrucţiei.

O scurtă perspectivă istorică

Comunismul confiscă ideea modernizării dar îndreaptă procesul către modelul unei dezvoltări industrial-constructiviste ce mizează pe obiectivele “globale” ale blocului estic în a demonstra superioritatea modelului socialist. Evoluţia urbană a oraşului socialist românesc ilustrează ideea exprimată de Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale Pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România care spune: “vreme de patru decenii şi jumătate, statul românesc a fost confiscat de un grup politic străin de interesele şi aspiraţiile poporului român”. Într-adevăr, noul proiect de reconstrucţie la scară naţională, prin care acest stat doreşte să se facă prezent în toate localităţile romaneşti, în noi edificii publice şi bulevarde mărginite de nesfârşite maş