Un fapt, dacă nu neverosimil, măcar greu de anticipat, se petrece în aceste zile în România şi n-are legătură cu criza mondială sau cu politica obositoare care se \"mestecă\" pe malurile Dâmboviţei.

În plină penurie de rezultate sportive remarcabile, capul de afiş al vieţii noastre publice este ţinut de un boxer. Eroul este patriot adevărat, are charismă şi, poate mai important, este o valoare incontestabilă în pugilismul mondial profesionist (cârcotaşii de teapa lui Leonard Doroftei acuză doar faptul că adversarii lui au un nivel scăzut).

Necunoscut acum câţiva ani în ţară, Lucian Bute a ajuns pe merit figura centrală a României. Obişnuită cu mitul fotbaliştilor, o ţară întreagă a primit sâmbătă emoţie şi bucurie de la un băiat muncitor, aplicat şi respectuos, iar gustul plăcut al victoriei s-a păstrat câteva zile după meci. Este şi aceasta semnalul clar al faptului că Bute nu este un star prefabricat.

Pentru bucureştenii care au ieşit în miezul nopţii în Piaţa Universităţii n-a contat nici că rezultatul partidei cu Mendy era uşor de intuit, ci doar mândria de a avea iarăşi un campion, într-o perioadă în care nu mai performăm în sporturile de echipă (fotbal aveam doar pe hârtie, la handbal Alegeria ne-a umilit la ultima Cupă Mondială, sporturile de iarnă sunt privite ca nişte ciudăţenii, doar la rugby încercăm să ne reconectăm la aparate, pentru a putea respira din nou), dar nici în disciplinele individuale. Mulţi şi l-au asumat pe campionul IBF al categoriei supermijlocie şi pentru că au simţit că lacrimile lui de la imn au fost sincere (în vreme ce alde Lobonţ şi Chivu obişnuiau să râdă când auzeau "Deşteaptă-te, române!").

Am făcut cunoştinţă cu Bute mai întâi din ştirile pe care EVZ le publica pe când gălăţeanul făcea furori la amatori. "Bute, cum te prinde, cum te...bate" erau titlurile care exprimau forţa din croşeul campionului. Apo