Micul Ceauşescu ucenicea pe Calea Victoriei în „micul Paris“. Dar locuia pe potriva periferiei. Cine s-a spurcat însă atunci cu viaţa de la oraş nu s-a mai întors la ţară. În Bucureştiul interbelic, contrar părerilor de acum, cizmăria era o profesie onorată şi respectată.
În vara ori toamna lui 1929, copilul Nicolae Ceauşescu s-a mutat în Capitală. În gloata de ţărani şi precupeţi veniţi dinspre Piteşti, cursa luată în sat ori trenul unde urcase din gara Potcoava l-a adus pe Calea Griviţei. I-au pierit glasul şi inima puiului de ţăran nimerit în forfotul marii artere! Şi cum altfel să fi fost? Dacă şi peste ani romancierul Eugen Barbu a redat copleşitoarea ei impresie asupra călătorului în Bucureşti într-o descriere de neuitat în „Groapa".
Citeşte şi:
Ceauşescu dinspre Griviţa, spre inima Capitalei
Petru Groza despre bucureştence şi „paraziţii de drept divin“
Cu „tot ce voiai şi nu voiai" l-a copleşit Capitala pe micul Ceauşescu. Simţurile violentate de feluritele alcătuiri ale Griviţei au suportat apoi şocul diferenţelor dintre Calea Victoriei, locul uceniciei sale, şi viaţa în casa cumnatului. Căci gospodăria cizmarului Rusescu şi a surorii sale Niculina n-avea cum fi altfel decât obişnuită celor din tagmă. Vreo două încăperi pe chirie dintr-o casă împărţită cu alţii pe potrivă. Visând să aibă, mai târziu, când vor mai prinde cheag, „căsuţa lor" în vreo mahala.
Meşterul cizmar Parusi în 1926, un model în meseria respectată atunci Foto: editura compania
Nu puţini ţărani se stabileau la oraş cu gândul de-a face agricultură. Iar Capitala sporea în cercuri concentrice de gospodării cu grădini. Şi adolescenta Maria Tănase, viitoarea Edith Piaf a zisului „mic Paris", trăia pe-atunci cu părinţii într-o asemenea casă. Dar cine s-a spurcat cu viaţa oraşului, nu se mai întoarce la ţară, cugetă şi mahalagiii din „Gr