(Mai o poză cu Elena Udrea, mai o vizită a DNA acasă la Laszlo Borbely, mai ziua naţională a Franţei, mai, Doamne, fereşte, ipoteza că Statele Unite n-ar mai avea bani, noi mergem înainte, fericiţi că roşiile costă puţin şi pîine nu s-a scumpit.)

Cea mai mare parte a populaţiei României trăieşte de azi pe mâine. Iar pe la ţară mulţi trăiesc în contul zilei de ieri.

Am fost într-o scurtă călătorie prin sudul ţării. Nu vreau să dramatizez nimic, dar mi se pare înfiorător dezinteresul faţă de viaţa de zi cu zi a ţăranului, care a devenit un vot ieftin pentru cine vrea să-l cumpere. Şi ticălos modul în care orăşenii cu oarece dare de mînă vorbesc despre „puturoşenia” ţăranului român. „Vai, dar nu ştii cum sînt ţăranii ăştia, n-ar pune mîna pe nimic!”

Oamenii supravieţuiesc în sărăcie. O sărăcie care, vorba cîtorva dintre ei, te face să nu mai vrei să te apuci de nimic şi să te gîndeşti la alege-s-ar praful. „Ce să fac, domnu? Mă duc la ăla să-i muncesc degeaba? Păi, uite că nu mă duc!”

Unii îşi vînd pămîntul pe mai nimic, cît să bea şi să facă şi cinste cam o săptămînă la cîrciuma din sat. După care încep să se uite la stele. Alţii, care s-au trezit cu cîte un petic de pădure, au pus pe foc, iarna, stejari bătrîni de o sută de ani. I-au tăiat într-o smintită concurenţă a distrugerii. A tăiat Vasile un stejar bătrîn de la el din pădure? Io am unul şi mai bătrîn. Mîine-l tai! Pămînt şi păduri moştenite de la ţăranii împropietăriţi după Primul Război Mondial, cel mai adesea de văduvele lor. Din acele proprietăţi de cîteva hectare, cu sînge cîştigate, în multe sate din sudul ţării n-a mai rămas azi decît numele ţăranilor-soldaţi gravat pe monumentul eroilor din comună.

(Mai o poză cu Elena Udrea, mai o vizită a DNA acasă la Laszlo Borbely, mai ziua naţională a Franţei, mai, Doamne, fereşte, ipoteza că Statele Unite n-ar mai avea bani, noi mergem