Sper ca prin titlul meu adaptat să nu-l minimalizez pe cel al excelentului roman după care s-a făcut un reuşit film, dar n-am putut să nu mă gândesc la el văzând nonşalanţa cu care a intrat într-o serie de mari dispute grave şeful statului român. În primul rând, ignorând o celebră vorbă potrivit căreia nimeni n-a câştigat un război cu presa, Traian Băsescu este în război perpetuu cu mass-media din România, vorbesc de presa adevărată, şi nu de cea afiliată puterii. În al doilea rând, încă de la „înscăunarea" sa ca preşedinte, el o ţine tanga-langa şi atacă Rusia cu orice prilej mai deosebit. Apoi, prin modul lui foarte special de a percepe şi evalua public anumite realităţi politice contemporane, el a reuşit să supere Israelul, dacă nu să jignească profund această ţară, nu doar în momentul în care, în toamna lui 2008, venind dintr-o vizită la Damasc, şi dorind să justifice această călătorie, declara, între altele, că Siria se învecinează cu Libanul, Irakul şi Palestina, uitând să specifice Israelul. Or, omisiunea sau lapsusul coincidea cu teza siriană privind existenţa Statului Israel. Totodată, prin nesăbuita declaraţie făcută în seara de 22 iunie la întrebarea mai mult decât iresponsabilă a unui ziarist cu pretenţii de urmaş al lui Stelian Popescu şi Pamfil Şeicaru la un loc, Traian Băsescu a mai agitat spiritele şi la Berlin, ca şi în alte capitale occidentale, vizibil stânjenite de aprecieri mai mult decât scandaloase făcute în public de şeful unui stat membru al Alianţei Nord-Atlantice în anul de graţie 2011. În fine, dar nu în ultimul rând, într-un stil cu care ne-a obişnuit deja, şeful actual al statului român este în conflict şi cu propriul popor, fapt specific unui demnitar izolat de cei pe care-i conduce, adică unei dictaturi.

Revenind la începutul listei de faţă, aş vrea să spun că în cronica politică postdecembristă nu există un înalt demnitar în