"Petrol aveţi?”. "Puţin, acolo...”. La şcoală am învăţat ce ţară bogată avem şi cum arată ea, ca un buchet de flori cu cozile înfipte-n mare. "N-aveţi, aduceţi de-afară!”, mi-o retează turcul. "Gaze aveţi?”. Flori prinse-n panglica Dunării. "N-aveţi! Ce aveţi şi v-ar putea aduce bani?”. Centuriste?! "Pământ pentru agricultură aveţi! Asta v-ar putea ridica. Aveţi peste 300 de parlamentari care ar trebui, 24 de ore din 24, să se gândească, ce facem cu agricultura asta, ca să scoatem România din sărăcie?”. Şi turcul mă săgetează nervos cu privirea, de parcă aş fi trimisul celor peste 300 de parlamentari în biroul lui. "...Tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman ţi-este,/ Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste...” La un metru deasupra capului lui Mehmet, pe-un colţ de dulap, stau înţepenite, în îngemănarea stativului, drapelul Turciei şi-al României.
Mehmet Resat ar pleca şi mâine de aici, zice că s-a săturat, ar vinde şi cu 300.000 de euro afacerea în care a investit un milion de euro. Dar e de prea mult timp în România şi cred, mai degrabă, că a învăţat să se vaite de la vecinii de uliţă. E de loc din Mersin, un port pe coasta Mediteranei, şi provine dintr-o familie înstărită. Tatăl lui l-a obligat însă să muncească de când avea 6 ani, pe principiul: "banul vine şi se duce, trebuie să ştii să faci ceva, ca să nu mori de foame”. Mai târziu, a devenit constructor, s-a căsătorit şi a avut patru copii. În '93 a venit pentru prima oară în România, după ce un prieten l-a anunţat "Resat (n.r. - se citeşte cu "ş”), aicea marfă nu este, legume nu este”. Şi şi-a făcut o firmă, prin care a început să importe legume pentru pieţele româneşti. Aducea şi câte 20 de tiruri o dată. În acelaşi an a cunoscut-o pe Carmen, de care i-a plăcut atât de mult încât a luat-o cu el în Turcia. A divorţat, s-a recăsătorit şi a făcu