Cei care nu au trăit "live" epoca cu greu pot să cuprindă cu mintea, în toată splendoarea şi puterea ei, aberaţia din spatele sintagmei "parţial color". Era vremea succeselor pe toate fronturile şi în toate ungherele socialis-mu-lui dîm-bovi-ţean, iar televiziunea...nu-i aşa tovarăşi?... nu putea să bată pasul pe loc. Idealul tehnologic devenise emisia color. Iar, ca toate lucrurile acelor vremuri, şi în cazul acesta trîmbiţarea succesului era mai importantă decît realitatea vizibilă cu ochiul liber de către sute şi sute de mii de oameni. Realitatea alb-negru, vreau să zic, pentru că majoritatea covîrşitoare a posesorilor de televizoare, la acea vreme, nu puteau să vadă nimic color, oricît ar fi sucit ei butoanele năstruşnicelor aparate! Receptoarele color încă nu fuseseră produse, nici importate, deci nu erau pe nicăieri. Programele tv care se vindeau la chioşcurile de ziare, însă, înserau cu largheţe în parantezele deschise pe lîngă diferite emisiuni din programul zilei menţiunea care anunţa marele succes: parţial color.

Vremurile, zic mulţi, s-au schimbat, dar nu ştiu cum se face că soluţiile astea patentate pe vremurile de mult apuse nu numai că nu vor să iasă din istorie, ci dimpotrivă, revin în forţă şi acoperă o zonă la fel de largă, dacă nu încă şi mai largă din realitatea în care trăim as-tăzi. Strategia "parţial color" a devenit carte şi cale de căpătîi a guvernărilor, iar aceasta sub care ne găsim acum nu face excepţie. Economia ţării se afundă în criză tot mai adînc, zi de zi şi ceas de ceas. Nu doar pentru că fondurile care ar putea face să se mişte ceva în ţara aceasta nu-şi mai fac apariţia miraculoasă, de la sine, aşa cum se întîmpla pe vremea balonului speculativ imobiliar, a investiţiilor în demolări, ori a cumpărării pe nimic şi pe bucăţi a platformelor industriale cărora statul nostru generos le absorbea datoriile, nu cumva cumpărătorii priv