Într-un jurnal, pornirea de a-ţi consemna eşecurile, dacă nu e însoţită de intenţia de a le depăşi, dă impresia unor lamentaţ ii făcute în marginea neputinţelor proprii.

Mai mult, a-ţi arăta cu minuţie slăbiciunile e un gest teatral trădînd nevoia de compasiune. Pentru un spirit decent, neîmplinirile merită a fi trecute sub tăcere, ca o parte amară cuvenită sinelui discret, şi a le scoate în faţă în virtutea unei ostentaţii de victimă lasă aceeaşi senzaţie stingheră ca cea a laudelor făcute sieşi. În astfel de pagini persistă un aer stînjenitor de actor aşteptînd aplauze sau consolări tîrzii.

Există o singură situaţie cînd notarea scrupuloasă a căderilor slujeşte unei mişcări de spirit: cînd eşecul, dînd naştere unui imbold de compensaţie, te saltă peste marginile decepţiei şi te scoate din impas. Atunci descrierea sincopelor e urmată de ieşirea din cîmpul lor de coerciţie, caz în care puseul de exhibiţie are justificare chiar în dorinţa de a le învinge. Iată motivaţia care i-a inspirat lui Dan Iacob ţinerea unui jurnal al cărui centru de greutate stă în punerea pe tipsie a visurilor frînte. Principala rană a autorului e că soarta i-a fost potrivnică chemării intime, diaristul fiind silit să se risipească în meserii cărora, în plan lăuntric, nu le-a putut găsi o pasiune asiduă. Altfel spus, drumul pe care i-a mers sufletul nu a coincis cu traseul biografiei, autorul fiind rupt în părţi incongruente: o latură de efort în scop de supravieţuire, cînd cetăţeanul din el a fost sufocat de o lume prozaică şi fatal meschină, dominată de predilecţia veselă spre îndobitocirea colectivă, şi o latură ascunsă de esenţă romantică, hrănindu-şi orgoliul din elanuri de creaţie scurtă, a cărei intensitate s-a stins în regrete stăruitoare. Sub unghiul veleităţilor sporadice, autorul a fost atras, în succesiune cronologică, de poezie, filozofie, religie şi tradiţie ance