Ca volumele Ioanei Pârvulescu să devină încă de la apariţie bestselleruri a devenit un lucru obişnuit. Uimirea intervine cînd şi volume poate mai puţin interesante pentru publicul larg se epuizează la standurile unui tîrg de carte, într-o perioadă post-criză în care lumea încă ezită îndelung în faţa rafturilor înainte de a face o achiziţie. Ce anume face aşa încît cărţile Ioanei Pârvulescu să devină imediat bestselleruri, chiar cînd acestea tind să stîrnească mai degrabă interesul specialiştilor sau pe al celor din branşa literară, rămîne o întrebare. E poate vorba despre fascinaţia exercitată de acribia cu care autoarea întreprinde îndelungi şi atente sondări ale arhivelor, pe care le valorifică apoi cu subtilitate, sau despre o anumită caracteristică a scriiturii sale, atrăgătoare datorită francheţii, o calitate a frazei de a-ţi inocula senzaţia că autoarea ţi se adresează direct, făcîndu-te părtaş la descoperirile ei. Aşa încît, pînă la sfîrşitul cărţii e ca şi cum i-ai sta alături în mijlocul paginilor îngălbenite de ziar, răsfoind, descoperind, retrăind palpitul vieţii din veacuri trecute. În cazul nostru, veacul al XIX-lea, de care autoarea s-a mai ocupat în trecut. De data aceasta, revine la pasiunea mai veche pentru Caragiale, concretizată într-un volum, În Ţara Miticilor. De şapte ori Caragiale (Humanitas, 2007), într-un eseu îmbogăţit cu aproape două sute cincizeci de imagini, constînd în fotografii, fragmente de articole, caricaturi ce oferă un suport vizual pe care cititorul va simţi cu siguranţă nevoia să-l reia la finalul cărţii, în tihnă, pentru simpla plăcere a lecturii savuroaselor mostre de presă politică, socială, mondenă de la sfîrşitul veacului al XIX-lea. Eseul debutează cu consemnarea unei întîlniri misterioase între un student medicinist, sosit la Viena să studieze, şi I.L. Caragiale, cu prilejul unei reuniuni literare din cadrul Societă