Unul dintre cei mai importanţ i reprezentanţi ai prozei româneşti postbelice, Mircea Horia Simionescu impune, prin creaţiile sale epice, un stil narativ singular. Tetralogia Ingeniosul bine temperat este ilustrativă pentru o astfel de singularitate, pentru literatura văzută ca repertoriu de teme, motive, laitmotive, procedee şi imagini artistice.

În primul rând, este demn de reţinut modul în care scriitorul percepe literatura şi literaritatea. Optica asupra personajelor şi asupra situaţiilor narative se schimbă, cum observă N. Manolescu: „Proza lui nu mai constă, în primul rând, în relatarea întâmplărilor unor eroi. În al doilea rând, îmbină evocarea vieţii cu studiul artei, stilul liric cu cel savant, ceea ce o face să semene cu ceva nedecis între roman şi tratatul ştiinţific. Caracterul insolit al cărţilor lui Mircea Horia Simionescu decurge din această ironică lichidare a oricărei formule tradiţionale”.

Autorul valorifică, în spirit postmodern, avant la lettre, dimensiunea ludică a literaturii, înţelegând ficţiunea nu ca pe o permanentă raportare la un referent exterior ei, ci, mai curând, ca pe o punere în oglindă a portretului interior al operei, ca pe o facere şi desfacere permanentă a mecanismelor textului literar. Accentul este, astfel, deplasat de pe funcţia referenţială, mimetică a operei, pe aceea poietică, legată de actul de creaţie, de invenţia epică. Naraţiunea capătă astfel o turnură autoreflexivă evidentă, oglindind mai degrabă propriile sale structuri şi mecanisme textuale şi într-o mult mai redusă măsură avatarurile realului. În acelaşi timp, Mircea Horia Simionescu diversifică modul de abordare a substanţei epice, conferind o certă individualitate celor patru cărţi ce alcătuiesc ansamblul său epic. Titlul tetralogiei, cu aluzia sa la compoziţiile lui Bach, sugerează metoda asumată de autor, o metodă ce reuneşte ingeniozitatea şi cu