„Prietenul lui Ionesco şi Beckett”
În martie, la Salonul Cărţii de la Paris, Institutul Cultural Român a organizat un colocviu cu participare europeană: Cioran – le pessimisme jubilatoire. Revista 22 publică, în mai multe numere, seria textelor prezentate în acea dezbatere. De data aceasta, în numărul 28 (din 5 - 11 iulie), putem citi textul lui Nicolas Cavailles, intitulat „Cioran – om de lume?”. Ni se pare un accent interesant: este greu să ni-l închipuim pe Cioran frecventând saloanele pariziene la modă. Este o dimensiune care iese din realitatea acestui scriitor strălucit: el, care s-a impus ca un ins al refuzului, el, obsedat de „moarte, vid, lupta împotriva eului”, el, stăpânit „de lehamite şi mizantropie”, cu „sfâşieri lăuntrice” şi „frământări metafizice”. Totuşi, perioada aceasta a omului de lume a existat şi a durat câţiva ani. Să reţinem motivaţia lui Cioran: „...frecventam saloanele dintr- un fel de curiozitate stupidă” (mărturiseşte el în 1966). Iar mai târziu, spre sfârşitul anilor 1980, se confesează, cu umor şi autoironie, lui Mihai Iacob: „a fost o vreme când îmi plăcea să beau whisky şi, cum nu-mi puteam îngădui să cumpăr, mă duceam la recepţii – şi întotdeauana eram prezentat drept prietenul lui Ionesco şi Beckett”. Acest amănunt din biografia lui Cioran ne arată, încă o dată, că portretul unui om e compus din linii care fac parte din adevărul său şi, deopotrivă, din altele, străine, care nu se potrivesc deloc cu acest adevăr unanim acceptat.
Sinuciderea lui Voronca
Un remarcabil dosar, intitulat De ce s-a sinucis Voronca?, publică revista APOSTROF, în numărul 6/ 2011. O importantă contribuţie la istoria literară, dosarul, întocmit de Carol Iancu, este alcătuit dintr-un eseu, Ilarie Voronca – poet al modernităţii şi al iubirii, şi un epistolar cuprinzând 12 scrisori inedite ale lui Voronca adresate lui
