În timpul comunismului, cenzura era o instituţie foarte serioasă. Supusă însă şi ea conjuncturilor, cenzura producea uneori efecte comice sau chiar absurde. Pe care, astăzi, dacă nu ieri, le constatăm cu oarecare veselie.

În ce mă priveşte, am păţit-o de timpuriu. În 1964 a fost reeditată „Viaţa lui Ştefan cel Mare" a lui Nicolae Iorga, scrisă în 1904, cu ocazia împlinirii a patru secole de la moartea domnitorului. Am comentat-o în cronica mea din „Contemporanul". Mare mi-a fost surpriza, care nu m-a înveselit deloc, când, citind-o în revistă, am remarcat că fuseseră eliminate toate referirile la Imperiul Otoman şi la turci.

Vă imaginaţi cât de suprarealist suna textul? Explicaţia mi-a dat-o G.Ivaşcu, directorul „Contemporanului": cenzura găsise de cuviinţă să nu-l supere pe un turc de seamă, mai exact pe primul-ministru de la Ankara, aflat în vizită oficială la Bucureşti. Unde pui că era şi prima vizită oficială după război. Abia atunci m-am înveselit, dându-mi seama că până şi înaltul oaspete îmi citea cronica din „Contemporanul"!

Ion Pillat, eliminat

Cam tot atunci, din enumerarea numelor unor poeţi interbelici nereconsideraţi oficial şi, prin urmare, aproape interzişi de la menţionare, cenzura l-a eliminat pe Ion Pillat. Fericit de a-i fi putut pomeni pe alţii care nu se bucuraseră încă, nici ei, de iertarea păcatelor, n-am dat prea mare atenţie lipsei poetului de la Florica şi Miorcani. A trecut ceva timp până când am descoperit întâmplător explicaţia.

Regimul comunist reluase, nu numai relaţiile cu Turcia, dar şi pe cele cu Tito. În anii '50, Tito era acuzat de a se spăla pe mâini de orice răspundere ideologică şi poreclit Pilat din Pont. La reluarea relaţiilor, cenzura voia să facă uitată porecla, aşa că socotea normal să nu lase nici cea mai mică sugestie la propaganda antititoistă dinainte.

Ghinionul poetului român er