Trei ani – îi mărturiseşte un cunoscut sociolog duduii care îi ia un interviu despre reuşita sa în viaţă – am împletit şi am copt covrigi. În primele zile, am urât covrigii, mi-am urât tinereţea şi soarta şi am decis să plec din ţară de îndată ce voi pune deoparte nişte bani. Soluţia să-i câştig era chiar covrigăria. Mă îndopam cu plăcinte şi gogoşi, cu ce băgam în cuptor şi puneam ban peste ban. Sunt
meserii, mi-a zis cândva tata, unde-i bine să intri gata tâmpit, ca să nu te tâmpeşti.
După numai două săptămâni, covrigii se împleteau singuri. Nici nu-ţi imaginezi ce dexterităţi dau la iveală mâinile omului când fac la infinit aceleaşi şi aceleaşi mişcări. Mâinile îşi văd de treabă, iar tu eşti liber să-ţi vezi de ale tale. De pildă, să gândeşti la ce-ar putea să fie viaţa ta după ce n-o să mai fii covrigar şi să scapi de povara urii, să nu te mai dispreţuieşti.
O dexteritate supremă te face un om liber. Nici la circ nu e altfel. Îţi faci numărul, iar dacă ai atins perfecţiunea, la terminarea lui, nu numai că nu eşti obosit, dar ai acea mulţumire sufletească aparte, care e şi odihnitoare. Îţi odihneşti mintea, nu contează cât de obosit e trupul. La sfârşitul lunii, patronul m-a lăudat: Mă, tu te-ai născut covrigar! Şi mi-a mărit leafa. Am să-i parafrazez pe medici şi o să zic: nu există meserii, există numai meseriaşi. Munceam din greu, vara mai ales era o caznă fără capăt, însă truda mi-a dat aşa, un gen de îndreptăţire, la care până atunci nu avusesem acces: să mă gândesc la o facultate. Voiam să plec din ţară, să plec cu o facultate, nu doar cu o experienţă de covrigar. Patronul şi-a dat seama că n-o să mă ţină veşnic la gura cuptorului şi mi-a făcut un program mai scurt, ca să învăţ. La cât spor aveam la cuptor, nu putea el să vândă cât puteam eu să împletesc şi să coc. La finele primului an de covrigar, eram de acum
