Diana Adamek,
Dulcea poveste a tristului elefant,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2011
Autoarea acestui roman îşi mărturiseşte (pe coperta a treia a volumului, într-un paratext care ghideză lectura) pasiunea pentru elefanţi şi pentru bibelourile înfăţişând elefanţi, moştenită de la mama sa, nutrită inconştient, mulţi ani, până când acest roman a ţâşnit la suprafaţă, probabil cu forţa unei iluminări personale. Chiar dacă pasiunea pentru elefanţi a cititorului de azi este chestionabilă, iar atribuirea unor valenţe erotice uriaşului pachiderm – una din temele principale – mi se pare insuficient construită în economia romanului, Dulcea poveste a tristului elefant prilejuieşte momente de desfătare oricărui lector, mai mult sau mai puţin îndrăgostit de elefanţi.
Dincolo de motivaţia personală, autoarea pleacă de la ultimul roman al lui José Saramago, Călătoria elefantului, în care este relatată călătoria elefantului trimis de regele Portugaliei arhiducelui Maximilian al Austriei. Diana Adamek porneşte de la această călătorie reală – transformată de Saramago într-o primă poveste – pentru a rescrie istoria ei, nu doar inversă (călătoria de la Viena spre Lisabona a copiluluielefant), ci şi traseul iniţial (drumul Amandei spre elefant). Autoarea încearcă să traseze un cerc magic al călătoriei, iar în acest cerc să înscrie o întreagă istorie mare (cea a veacului XVI, cu războaie, boli, baluri, regi şi regine), plus o sumedenie de istorii mici (ale personajelor imaginare, Roro, Féliz, Amanda etc.) şi un spaţiu vast, întins între meleagurile transilvane şi ţărmul portughez. Poate că, asemenea lui Saramago, autoarea, de altfel profesor de literatură comparată şi specializată în Renaştere şi Baroc, încearcă să refacă, într-un stil propriu, ceea ce numim „identitate” europeană a veacului XVI, desfăşurând ghemul poveştii sale simultan în mai m
