Nu sunt rare cazurile în care simţul justi- ţiar al vorbitorilor îşi alege o ţintă falsă. La o analiză grăbită, parţială şi excesiv raţionalistă, unele dintre faptele de limbă par absurde sau contradictorii. Acum o jumătate de secol, Alexandru Graur observa indignarea unor cititori sau ascultători faţă de presupusa folosire improprie a termenilor a deservi şi deservire. Tema a fost reluată în „Capcanele” limbii române, carte din 1976, reeditată în 2009 sub îngrijirea lui Liviu Groza: „Ni se spune că de fapt a deservi înseamnă «a face un rău serviciu», adică «a dăuna», aşa cum a decolora, de exemplu, este contrariul lui a colora. Lucrurile nu stau aşa. În primul rând, cu ambele valori, cuvântul nu a fost format în româneşte, ci a fost împrumutat gata făcut din franţuzeş te” (p. 17). Autorul critica, totuşi, termenul autodeservire (care nu s-a impus) şi „numele de întreprindere Deservirea”, ambiguu în absenţa unor compliniri lămuritoare.

Revolta împotriva presupusei greşeli apare şi astăzi, sporadic, în spaţiul liber al internetului, pe bloguri, forumuri şi în diverse comentarii: „Cel mai des este «deservire» cu sensul de servire. «Policlinica ce deserveşte această zonă» este una din propoziţiile preferate a[le] «fătucilor». «Deservire» înseamnă: proastă servire” (realitatea.net); „mă amuză şi expresiile de genul «deservire ireproşabilă», «deservirea clienţilor»” (wordpress.com). Din fericire, criticile nejustificate sunt de obicei respinse de alţi comentatori, cu ajutorul dicţionarelor disponibile în acelaşi spaţiu: nemulţumiţii sunt invitaţi să citească pe dexonline.ro definiţia cuvintelor a deservi şi deservire, cuprinzând ambele sensuri. În DEX, a deservi are două intrări, raportul dintre sensurile aproape opuse („a face cuiva un rău serviciu, a acţiona în dauna cuiva, a nu servi cum trebuie” şi „a presta un serviciu în folos public, a servi o colectivit