Ce este, la urmaurmelor, o „carte de căpătîi”? O carte utilă – aşa cum sunt majoritatea cărţilor pe care le citim – nu prea este, deşi n-am putea spune nici că e inutilă. O carte frumoasă? Poate, dar nu orice carte frumoasă e şi de căpătîi. O carte mare, esenţială? Cam toţi avem aceeaşi listă cu „cărţi mari” şi totuşi nu le ţinem toţi pe toate „de căpătîi”. În orice caz, nu este o carte la modă sau de citit pe nerăsuflate pe plajă.

Dar poate întrebarea e rău pusă. Nu ce este o carte de căpătîi ar trebui să ne întrebăm, ci cum ştim că avem de a face cu una? O tratăm altfel decît pe rudele ei interesante, utile, frumoase, mari etc.? Am putea încerca un răspuns, dacă vom accepta distincţia dintre „a citi o carte” şi „a citi dintr-o (sau într-o) carte”. Dacă lucrurile stau aşa, vom susţine că o carte de căpătîi este o carte pe care, după ce am citit-o şi am recitit-o, nu o mai citim ca atare, ci aproape numai „citim din ea”.

Iată, de exemplu, Biblia, carte de căpătîi atîta vreme pentru omul european, sau poemele homerice pentru grecii antici, sau Eneida lui Virgiliu pentru Dante, sau Platon pentru neoplatonicieni şi oamenii Renaşterii, sau Eseurile lui Montaigne, sau Cugetările lui Pascal pentru unii dintre noi etc.: cel care şi-a făcut o carte de căpătîi din acestea, le-a citit de mai multe ori în întregul lor, cu mare atenţie, din copilărie sau adolescenţă. Uneori a studiat cartea respectivă la şcoală şi a fost instruit de dascăli cum s-o facă şi ce să înţeleagă la fiecare rînd. Adesea a învăţat-o pe dinafară. Se crede că în Antichitate grecii cultivaţi ştiau pe dinafară părţi însemnate din Iliada şi Odiseea, aşa cum unii brahmani pot recita chiar şi în zilele noastre Mahabharata şi Ramayana. Numeroasele volume care alcătuiesc Talmudul au constituit, timp de secole, aşa-numita „Lege orală”, deoarece era consemnată doar în memoria rabinilor. Abia mai tî