Nu am scris până acum despre poezia ta dintr-un motiv foarte simplu: nu am simţit nevoia să mă desprind de ea. Mai mult, aş zice că, dată fiind calitatea drogului, mi-a fost imposibil. De la primul contact cu forţa, insolenţa, stranietatea versurilor tale, m-am simţit dependent de uraganul pe care mi-l transmiteau ele, învolburându-mi arterele şi răscolindu-mi celulele.

Ce altceva aş fi putut face decât să aştept cu o nerăbdare masochistă noile doze, căci de patru decenii eşti dealerul meu de uimire. În tot acest timp, dar chiar în tot acest timp – spun asta cu gândul la atâţia poeţi care şi-au pierdut suflul, s-au muiat, acomodându-se, conformându-se, aderând la convenţii şi la ei înşişi – nu ţi-ai domolit elanul negru al destrucţiei. Ai riscat fără încetare, ai aruncat în criză categorii, precepte şi habitudini critice, ai călcat în picioare interdicţii, ai ultragiat şi blasfemiat, şi ai păşit cu o sumbră indiferenţă peste mormanele de gunoi ale bunului-simţ estetic: „Şi peste toate acestea trăiesc eu/ Aprinsă, rănită, mereu”.

Acest fel de a înţelege fapta poetică şi însăşi lumea bizară ieşită din uterul tău însângerat nu au fost omologate uşor într-o literatură dominată încă de viziunea populară asupra poeziei ca spaţiu melodiosserafic, într-o literatură controlată de critici formaţi la şcoala metafizicii luminoase, a idealităţii pure, nepregătiţi să suporte un ţipăt expresionist de o asemenea intensitate. Greu de crezut, dar până la urmă acest copil isteric a fost adoptat. Suflul interior al frazării – vuietul fierbinte al unei topitorii gigantice – s-a dovedit capabil să aglutineze fracturile sintactice, distorsiunile, derapajele imaginaţiei, să topească erorile şi extravaganţele şi să impună o asemenea poezie. O poezie ce pare tot timpul a fi pe punctul să eşueze estetic, tocmai pentru că vrea să spună adevărul cu brutalitatea adevărului. Terib