Greşeala de tipar are, de la Caragiale mai departe, oarece tradiţ ie. Până într-acolo încât s-ar putea spune că, după el, comedia presei nu se mai poate scrie altfel.
Ultima oră, piesa lui Sebastian din 1946, apărută zece ani mai târziu la ESPLA, îngroaşă până la neverosimil consecinţele dezordinii tipografice. Ce se petrece? Articolul unui conferenţiar de istorie antică, Alexandru Andronic, ajunge, în loc de Revista istorică, în paginile subţirele şi cam părăsite de colaboratori ale unui ziar de scandal fără muniţie, Deşteptarea. În noul context, studiul despre Alexandru Macedon, scandalos, în felul lui, pentru certitudinile doctorilor în istorie, ajunge să fie citit altfel. Cu ochii unui director potlogar şi ai unui mare industriaş, bănuitor că afacerea nouă pe care o coace a intrat, să zic aşa, în vizorul presei.
Greu de crezut, cu toată neatenţia care face prăpăd, că Prophtasia poate deveni Protar, iar Kabul Carun. Cu atât mai mult cu cât Magda, studentă-admiratoare a lui Andronic, pasionată de Alexandru Macedon, citeşte exact, intrigată fiind doar de cronologie, şi de o acuză de crimă, aruncată spre eroul preferat. Mai degrabă, în oboseala tuturor, a celor care trebuie să obţină bani, funcţionând luni la rând pe datorie, şi a celor care trebuie să şi-i păstreze şi să şi-i sporească, frica face jocurile. Panica, alimentată de lectura interioară a fiecăruia, care prea puţin are a face cu textul tipărit, creşte din nimic. Şi se rostogoleşte până la un deznodământ de comedie, pu- ţin forţat, în care spiritul practic al Magdei taie (sic!) nodul gordian, scoţîndu-l pe Andronic, la fel de simplu cum a nimerit acolo, dintr- o lume care nu-l priveşte.
Mecanismul este pur caragialian. Bucşan, afaceristul care controlează tot oraşul – dar care n-are nimic din, de pildă, Claire Zachanassian, fiindcă este flexibil, din frică, nu dârz, din ură – s