N-am înţeles de ce opinia publică ar trebui să se solidarizeze cu politicienii corupţi. De ce nişte oameni cinstiţi ar trebui să-i căineze pe demnitarii care au probleme cu DNA?

Dacă politicienii vor să anihileze DNA, acuzată că este unealta poliţiei politice, au la îndemână o soluţie facilă: să nu mai fure. A fi suficient ca măcar 100 de înalţi oficiali români să nu le mai şterpelească portofelele contribuabililor români şi, mai nou, europeni, pentru ca " statul poliţienesc al lui Băsescu" să fie pus cu botul pe labe, iar preşedintele să ajungă din jucător, decor. Într-o astfel de situaţie ideală, orice dosar instrumentat politic ar fi gol de conţinut, iar orice tentativă de a-l alimenta cu probe prefabricate ar descalifica DNA în ochii opiniei publice. Lupta anticorupţie, direcţionată politic sau nu, este credibilă atâta vreme cât rechizitoriile procurorilor sunt credibile, atâta vreme cât există interceptări în care politicienii se trag de şireturi cu interlopii, sau acte care dovedesc negru pe alb că în România mai este încă mult de furat.

Din aceste motive n-am găsit niciodată resurse interioare să apăr politicieni care dau cu subsemnatul la DNA. Aş fi făcut-o dacă aş fi simţit vreodată că democraţia din România este în pericol. Cum ţara noastră este membră a NATO şi UE, iar îndeplinirea criteriului politic este o condiţie esenţială pentru păstrarea acestei calităţi, n-am nicio emoţie că dictatura s-ar întoarce pe aceste meleaguri. Câtă vreme rapoartele anuale ale Departamentului de Stat al SUA sau Comisiei Europene nu vor semnala un astfel de pericol, ediţiile speciale ale televiziunilor care alimentează psihoza alunecării către dictatură nu sunt suficiente pentru a mă alarma. Dorm liniştit pentru că ştiu că Bruxelles-ul lucrează pentru mine. Cazul Orban Viktor este grăitor. Îmbătat de majoritatea foarte confortabilă a coaliţiei de guvern