Au trecut focurile de artificii de 4 iulie (şi, în curînd, şi cele de la Paris), dar, la supermarketul din cartier, cireşele sînt încă prea scumpe pentru a declara în mod oficial venirea verii. Şi, totuşi, e deja foarte cald şi umed aici, pe Coasta de Est a Statelor Unite. Bieţii congresmeni au fost obligaţi să rămînă în sesiune de lucru în săptămîna sărbătorii naţionale, ameninţaţi de iminentul faliment economic, dacă nu se pun de acord dreapta conservatoare republicană şi stînga democrată, în privinţa limitei ad-misibile a deficitului bugetar. Fiindcă oricît de rea ar fi situaţia economică a Americii şi oricît de îngrijorată ar fi planeta de efectul tsunami al unei eventuale crize economice americane, deocamdată tot America e cea care hotărăşte cît de mulţi bani poate datora lumii… Nu ştiu dacă la Bucureşti s-au liniştit spiritele după ultimul scandal pricinuit de declaraţiile preşedintelui Băsescu în interviul de pomină de acum două săptămîni. Cum vestea derapajului prezidenţial îmi parvenea tocmai cînd îmi terminam de scris „Intersecţia“ trecută, am introdus, la sfîrşit, o propoziţie pe această temă, care se lega totuşi, indirect, cu subiectul articolului meu. Scrisesem despre impresiile avute după o scurtă, dar extrem de intensă vizită la Bucureşti; spusele preşedintelui îmi păruseră nelalocul lor, dar nu aveam nici un chef să renunţ la cele deja aşternute pe hîrtie pentru a mă alătura unui protest care, eram sigur, avea să fie vehement şi generalizat. Am fost dojenit pentru această lipsă de sensibilitate. De aceea, voi face în prezenta „Intersecţie“, în mod cu totul excepţional, un gest care mi-a displăcut dintotdeauna, considerîndu-l (la vremea cînd „se purta încă“) pe cît de umilitor, pe atît de inutil: îmi voi face „autocritica“. Am mai fost interpelat, în trecut, pe tema scrisorilor de protest: „De ce nu semnezi luări de poziţie absolut justificate în