Pe prima filă a studiului despre Camil Petrescu din volumul Prezent (1985), Mircea Iorgulescu face următoarea distincţie: „Există două feluri de a crea în critică şi, în consecinţă, două feluri de critică: una care descoperă, explorând şi valorificând într-un sens nou relieful existent al operei, şi alta care inventează, adăugând operei alte dimensiuni prin accentuarea şi dezvoltarea unor aspecte particulare.

Şi apoi: descoperirea priveşte totdeauna ansamblul, în vreme ce de regulă invenţia se referă la fragmente, eşantioane, detalii. Într-un caz ceea ce se ştie este reluat şi continuat, chiar dacă adesea prin corectare sau contestare, în celălalt este programatic ignorat. Nici una din cele două atitudini nu poate fi însă judecată în sine. Decisivă rămâne proba adecvării la operă; căci sunt opere al căror spirit obligă la descoperire şi altele care pretind un demers esenţial inventiv”. Nici nu ştia, poate, ce „nucleu problematic” arunca Mircea Iorgulescu, atunci, în 1985, în lumea literaturii, cu aceste observaţii la o carte despre stricta (i)realitate literară. Critic al actualităţii literare – în Rondul de noapte (1974), Al doilea rond (1976), Firescul ca excepţie (1979), Critică şi angajare (1981), Ceara şi sigiliul (1982) –, prezent mulţi ani (de prin 1966) în paginile revistelor culturale româneşti la rubrici rezervate analizei fenomenului literar curent, semnând, deseori, articole „programatice” pe pagina a treia a României literare, Mircea Iorgulescu este, în acelaşi timp, autorul unor solide studii referitoare la scriitorii din perioadele clasică şi modernă ale literaturii noastre (iar Scriitori tineri contemporani, din 1978, ar putea fi citat în acest sens); volumul Prezent este semnificativ pentru felul în care înţelege el critica, în dubla sa ipostază, fiind un „descoperitor” şi un „inventator”, în aceeaşi măsură: Mircea Iorgulescu descope