Despre George Coşbuc (1866-1918) s-a scris destul de mult încă din timpul vieţii. E totuşi singurul mare clasic care nu are, la 145 de ani de la naştere (în septembrie), o ediţie critică sau, măcar, una completă. Cele mai recente studii monografice au apărut mai ales în anii ‘70- ‘80, când opera nu îi putea fi comentată altfel decât în clişee şi, fireşte, după 1989.
Dintre interpretările anterioare războiului, două au fost preluate cu fidelitate în epoca noastră. O vreme, la începuturile comunismului, a făcut adepţi necondiţionaţi teza lui Constantin Dobrogeanu- Gherea despre „poetul ţărănimii”. E aceea pe care generaţia mea a învăţat-o la şcoală. Mai încoace, a fost redescoperită, o dată cu poezia modernă interbelică, analiza lui G. Călinescu din încă nereeditata Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, în care Coşbuc era privit cu mai mare înţelegere estetică, adică, mai puţin sociologistvulgar. Întreaga critică contemporană a rămas la aceste două teze, cu nuanţele de rigoare, mai ales la cea dintâi. O a treia interpretare, datând tot de la sfârşitul anilor ’30, ca şi a lui G. Călinescu, şi cea mai radicală estetic, îi aparţine lui Vladimir Streinu din Clasicii noştri. Ea n-a fost evocată decât relativ târziu, când au fost reeditate volumele de critică ale acestuia din urmă. Fiind mai rar menţionată, voi spune, pe scurt, că ea face din Coşbuc un orăşean care se duce la ţară în week-end şi vede satul într-o lumină idilică şi etnografică. S-a considerat de obicei că Streinu polemizează cu Gherea. Toată critica a ignorat un studiu contemporan cu ale lui Călinescu şi Streinu, care le oferea amândurora un punct de plecare polemic la fel bun, şi, în orice caz, mai proaspăt decât acela din vechiul articol al lui Gherea.
Nu se poate ca Streinu şi Călinescu să nu fi cunoscut studiul lui Nichifor Crainic, „George Coşbuc, poetul rasei noast
