"Rău îi mamă, prin străini/ Ca noaptea prin mărăcini"... În noaptea în care ascultam această doină de jale, la Erdec-Burnu, în sudul Basarabiei, nu mă gândeam că voi simţi la propriu cât de greu este să fii român în Ucraina, indiferent de cetăţenia pe care o ai (ori "supuşenia", cum scrie în formularul de trecere a frontierei care îţi este băgat sub ochi). N-am crezut că ciclul nostru de reportaje din comunităţile româneşti sud-basarabene, documentate şi scrise în urmă cu doi ani, vor provoca atât de tare autorităţile statului vecin (şi prieten) încât să ne pună interdicţie pe teritoriul lor.

Am scris atunci foarte mult despre viaţa simplă a românului sud-basarabean, despre faptul că limba română, limba în care gândesc, este considerată "subversivă", despre bisericile româneşti care au fost distruse în anii comunismului şi despre cât de greu se revine astăzi la ele. Am scris despre bătrânii din Oziornoe care trăiau aşteptând să audă un glas "de acasă" şi despre copiii din Erdec-Burnu, adunaţi pe furiş (de teama autorităţilor) într-o seară ca să ne demonstreze că şi ei ştiu să danseze Căluşarul. Am scris despre statuia decapitată a lui Eminescu, de la Odessa şi despre Cetatea Albă, cu simbolurile voievodului Ştefan cel Mare răzuite de pe faţadă. Am scris despre şcolile în care învaţă copiii etnici români (aşa ar fi corect să-i numim, câtă vreme trăiesc în altă ţară), despre cărţile tipărite în România a căror trecere peste graniţă e considerată infracţiune, despre recensămintele făcute cu creionul, pentru ca cuvântul "român" să fie înlocuit cu "moldovean". Am scris despre toate aceste realităţi, cu sentimentul că ele într-o zi vor putea fi îndreptate. Am sperat chiar să constat acest lucru, îndreptându-mă către Ucraina, pentru a participa la prima sfinţire - după 60 de ani! - a unei biserici româneşti, la Hagi-Curda, în sudul Basarabiei. Credeam chiar că voi vede