Parintele Calistrat de la Manastirea VladiceniMotto: "Neîncetat va rugati!" (I Tesaloniceni 5.17); "Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati în ispita!" (Matei 26.41); "Diavolul umbla, racnind ca un leu, cautand pe cine sa înghita!" (I Petru5.8)

Cuvintele care definesc constant practica vietii ascetice duhovnicesti (fie laica, fie monastica) sunt: rugaciune, canon si pravila. Uneori apar anumite confuzii între ele; acestea provin din modul gresit al multora dintre noi de a întelege scopul si rolul lor. In general, rugaciunea este actul sacru prin care vorbim cu Dumnezeu, dialogul de taina cu Sfanta Treime, legatura dintre cer si pamant; în acelasi timp, rugaciunea este puntea Duhului Sfant între inima omului si Dumnezeu. Fiind lucrare duhovniceasca, rugaciunea are legatura directa cu partea cuvantatoare a sufletului omenesc: "Bine voi cuvanta pe Domnul în toata vremea, pururea lauda Lui în gura mea!" (Psalm 33.1); are legatura si cu mintea, fiindca o antreneaza în chemarea Numelui Lui Iisus si Il odihneste ganditor ca pe un tron în omul nostru launtric sufletesc: "Cel Ce faci pe îngerii Tai duhuri si pe slugile Tale para de foc!" (Psalm 103.5). Adica, mintea adancita în lucrarea rugaciunii devine ca o faclie care lumineaza în launtrul sufletului nostru: luminatorul sufletului este mintea, precum al trupului este ochiul. Totodata, în rugaciune antrenam partea irascibila (manioasa) a inimii, care se transpune într-o stare de bunatate, încat, la un moment dat, strapungerea inimii prin zdrobire si smerenie o face pe aceasta locas al mintii: "Dintru adancuri am strigat catre Tine; Doamne! Doamne, auzi glasul meu!" (Psalm 129.1); si iarasi: "Racnit-am din suspinarea inimii mele!" (Psalm 37.8). In aceasta parte manioasa ni se învartoseaza inima la rugaciune, provocand starea de împietrire a inimii. De aceea gasim scris în Sfanta Scriptura: "Jertfa Lui Du