Tarsa. Joia painii
Vine incet, pe drumul parca aerian ce taie platoul inalt al Luncanilor, tinand c-o mana de sfoara un magarus cenusiu, iar cu cealalta, o nuia subtire, cu care atinge uneori din mers, ca-n joaca, praful fierbinte dinaintea pasilor ei. Singura, intre toti muntii astia colosali, pe drum, tot mai departe...
E imbracata frumos, ca de sarbatoare, c-o camasa de-un alb imaculat si o naframa ce-i strange parul argintiu, bine intins pe spate. Ca o regina a muntilor calca Maria Adamescu, in varsta de 72 de ani, singura prin vipia verii, ce a urcat pana si pe crestele astea albastrii ale Sureanului. Priveste drept inainte cu semetie, fara a-si intoarce capul spre masina cea mare de teren ce se apropie incet, in spatele ei, de parca nici nu ne-ar fi observat sau n-ar fi vrut sa ne bage in seama. Pe un platou pustiu din inaltimi: o femeie firava, cu un magarus, langa o masina uriasa, albastra. Masina merge incet, in spatele femeii. Atat. Trei siluete deasupra lumii. In rest, imprejur, sunt doar largi prapastii.
Cobor si o intreb pe femeie cine este. De unde vine. Incotro merge. Zice ca numele ei este Adamescu si se trage de la Adam, primul om. Peste saua de pe spinarea magarusului cenusiu atarna, de-o parte si de alta, doi desagi goi, mocanesti, cadrilati, legati intre ei la mijloc. Zice ca-i dintr-un sat de mai sus ("oare chiar poate exista "mai sus"?!", ma intreb uluit, dupa anevoiosul urcus, pe drumuri ingrozitoare, crestate adanc de gropi ca niste cratere). Da, e "de mai sus", imi raspunde, si coboara pana la cel mai apropiat magazin satesc, sa cumpere paine. A mers deja doi kilometri. Mai are inca patru. Duce magarusul cu dansa, fiindca nu ar putea sa care singura cele sase paini pe care le va cumpara din vale. Astazi e joi, zi de paine. Singura zi din saptamana in care Maria Adamescu, zisa "Alionii", coboara din gospodaria ei de pe pi
