În numărul 11 al revistei Secolul XXI de anul trecut, Alina Ledeanu a făcut o dedicaţie Dansului. Dansul românesc. Şi uite aşa s-au adunat ca la o sărbătoare stelele cele adevărate ale dansului şi baletului românesc. Irinel Liciu, Stere Popescu, Gabriel Popescu, Gigi Căciuleanu, Miriam Răducanu, Ion Tugearu, Floria Capsali şi Răzvan Mazilu.
L-am răsfoit zilele trecute şi am fost mândră, tristă, nostalgică. Unde sunt astăzi stelele ce dau lumină cu adevărat? Am găsit-o mai în toate paginile pe Miriam Răducanu. Miriam – Papa în alint, care şi-a depăşit vremea sau era/este din altă lume şi cu dansul, şi cu trupul, şi cu mintea.
Miriam – care captează dând senzaţii magice. Miriam - care zboară, valorând ideile şi mişcările corpului. Spectacolele ei vorbesc... Şi la început a fost Cuvântul.
Paradoxal, ea porneşte de la cuvânt, gândeşte cu mâinile, cu corpul ei tot. Poate de aceea dansul ei mi-a dat mereu soluţii. O întâlnire cu Miriam era o spovedanie, o ispăşire de păcate. Cu Miriam am avut mereu o ieşire din realitate, din timpul prezent. Miriam a rupt etichetele de dans vechi şi nou. Pun uneori verbul la trecut pentru că aşa pun o distanţă aristocratică între ea şi noi. Dar când scriu că o iubesc pun verbul la prezent. Pentru că o iubesc.
O văd rar, nu ştiu de ce, din cauza indolenţei păcătoase, a grabei, a alergatului fără rost sau cu rost, eu încă mai cred că suntem veşnici. Dar de câte ori o văd, gândurile mele se răsucesc şi inima mea bate mai tare.
Un spectacol al lui Bejar se numea „Simfonie pentru un om singur”. E un titlu potrivit pentru dansul existenţial al acestei brave femei care a ridicat la nivel de artă obligaţia de a supravieţui. Un fapt de cultură este viaţa. Senzaţii, trăiri, sentimente profunde în acele „Nocturne” cu Gigi Căciuleanu şi Johnny Răducanu la Teatrul Ţăndărică, într-un Bucureşti
