Fundamentele crizei economico-financiare, care a zguduit economia mondială, în special în SUA şi Europa, au bazele încă din anul 1981, când s-a declanşat operaţiunea globală de dereglementare brutală şi liberalizare a pieţei financiare nord-americane.
Aceasta a fost desăvârşită în perioada 2001- 2007, caracterizată de o veritabilă explozie a instrumentelor şi aranjamentelor financiare toxice, extrem de complexe şi sofisticate, tocmai pentru a putea fi cât mai greu înţelese şi descifrate de către viitoarele "victime" ale acestora.
După cum era de aşteptat, criza financiară a lovit necruţător, în primul rând SUA, care au şi generat-o, şi mai apoi Europa, strâns globalizată cu spaţiul nord-american.
Cea mai potrivită definiţie a acestei crize ar fi că ea reprezintă întoarcerea la normal. În ultimii 30 de ani, infrastructura mondială, industrială, financiară etc., chiar de consum, s-a bazat mai mult pe dorinţă şi nu pe putinţă. Dorinţa a fost alimentată din bani împrumutaţi, din bani virtuali, care în realitate nu existau şi din alte surse fanteziste, creând o aparenţă extrem de înşelătoare, coagulată într-o aşa-zisă "bulă", care a şi explodat în anii 2007-2008.
Tsunami-ul produs de acest cutremur devastator pentru SUA, creatorul crizei, a lovit, într-un fel nemeritat, Europa.
Aceasta a încercat să se protejeze în mod greşit, prin planuri anticriză eronate, bazate în special pe încurajarea consumului şi pe împrumuturi masive de stat, "umflând" nota datoriei publice, în aşa fel încât, când s-a descoperit amploarea acestui fenomen, deja era prea târziu pentru unele state, care au fost rapid incluse pe o listă a ruşinii europene, denumită PIIGS (Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia, Spania).
Dacă în SUA, esenţa planului anticriză adoptat de Preşedintele Obama a fost de a recompensa cu mari sume de bani publici, de peste 700 miliarde US
