O definiţie la zi pentru ţara noastră ar putea suna, în aceste zile, cam astfel: România este ţara cu politicieni corupţi unde 55% din absolvenţii de liceu au căzut la bacalaureat, iar instituţiile statului caută crocodili pe râul Lăpuş. Deşi dependentă de ultimele ştiri şi comentarii din presă, o asemenea definiţie ar fi şi exactă, şi adecvată, întrucât îndărătul celor trei elemente ale ei (corupţie în politică, eşec al sistemului în învăţământ şi aberaţii în funcţionarea instituţională) se află aceeaşi constatare: instituţiile, sistemul, statul au luat-o razna şi nu funcţionează.
Desigur, se vorbeşte de reforma statului. Să presupunem că aceia care o aduc în discuţie nu au doar mijloacele de a o transforma în realitate şi concepţia chibzuită pentru a realiza acest deziderat, ci şi voinţa de a porni la o asemenea dificilă întreprindere. Chiar şi aşa, reformă înseamnă să faci un pas azi, unul mâine, să avansezi treptat, din aproape în aproape, prin iniţiative convergente, împlinind treptat înnoirea atât de necesară.
Care ar fi prima mutare? Să obişnuieşti oamenii din instituţie cu ideea că un zvon nu e o informaţie credibilă şi că filmul „Fălci" al lui Steven Spielberg nu se petrecea pe plajele marine din... Maramureş? Să faci oamenii să înţeleagă - indiferent dacă sunt elevi, părinţi sau dascăli - că atunci când pică la examene mai mult de o treime din copii nu mai este vorba despre lipsa lor de performanţă, ci de cea a profesorului care nu a ştiut să îi înveţe sau, şi mai rău, a manierei de a înţelege actul educativ? Să evidenţiezi eroarea în care se află toţi cei ce confundă politica cu furtul şi cu prostitul cetăţenilor, cu bunul plac pe banul public, cu iresponsabilitatea, cu sforăiala şi umflarea penelor la microfon şi pe ecran?
Reformele repară greşeli sectoriale, dar ajung ele pentru schimbarea viziunii, a năravurilor şi a detaliilor puner