Quo vadis Europa? Aceasta pare întrebarea asupra căreia suntem chemaţi să răspundem mai mult ca niciodată după sfârşitul Războiului Rece. După criza greacă, Italia pare să intre şi ea zilele acestea în caruselul datoriilor suverane, iar nu departe la orizont stafia intrării în incapacitate de plată bântuie şi asupra Spaniei, Irlandei şi Portugaliei. O dată cu aceşti actori, nu doar soarta euro este pusă în joc, ci şi viitorul politic al Uniunii Europene. În tot acest răstimp însă, la Bruxelles şi în alte mari capitale ale Europei domnesc nesiguranţa, lipsa de viziune politică şi indecizia. Avem aşadar un colos economic cu resurse intelectuale uriaşe, însă totuşi incapabil de a se autogestiona. Situaţia este cu adevărat bizară!

În acest sens, două par a fi problemele fundamentale cu care se confruntă azi Uniunea Europeană. Prima ţine de arhitectura politică a Europei, căreia îi lipseşte o mitologie politică unificatoare. Aici, poate cea mai importantă diferenţă este cea dintre estul şi vestul continentului. Astfel, în vest, construcţia Uniunii Europene a înaintat şi a putut fi realizată pe premisa destinului comun relevat atât de dureros de dezastrul celui de-al doilea Război Mondial. Occidentul format din actori egali din punct de vedere simbolic a putut să se reinventeze politic pe cenuşa vechii lumi prin intermediul unei noi mitologii politice: fără pace şi uniune politică, apocalipsa ne este asigurată. În est, Uniunea Europeană s-a construit pe un alt mit fondator: nu amintirea celui de-al doi-lea război mondial, ci căderea comunismului însoţită de promisiunea libertăţii, a bunăstării şi a independenţei politice a fost mitul care a alimentat unirea politică cu Europa.

Veţi spune poate că aceste lucruri nu contează, însă aceste diferenţe de perspectivă asupra Uniunii Europene care vin din situaţii istorice diferite creează corpuri pol